In Perfect Harmony

In tramvai

Am vazut in multele mele calatorii prin orasul asta “magic”, sute de oameni, poate mii, care pasesc sobri si tristi pe caldaram, prin ploaie, prin vant, pe soare sau ninsoare, fiecare pe drumul sau spre job sau scoala sau shooping( pe astia ii invidiez tare). Oameni care zi de zi se trezesc la aceeasi ora, se intalnesc in tramvai , urcandu-se din acelasi loc si coborand la fel in locuri asemanatoare. Nu se cunosc desi se vad in fiecare zi in tramvai, nu-si vorbesc desi se vede tristetea in ochii lor, se vad lipsurile si amintirea vremurilor mai bune. Nu apuca sa converseze desi trec unul pe langa celalalt aproape in fiecare zi, nu-si zambesc a “buna ziua” si nici macar nu se privesc. In schimb cand momentul este oportun , se cearta si cearta atat de tare si se injura din fleacuri. Sunt oameni atat de invrajbiti de aceasta situatie din tara noastra incat isi varsa nervii pe semenii lor, chiar si atunci cand acestia nu au nicio vina. Suntem un popor tare certaret, suntem rai si cruzi cateodata, nu ne pasa de nimic, de multe ori nu dam locul in tramvai oamenilor in varsta, de multe ori ne este si noua rau si ei nu inteleg, toti ne grabim sa judecam . Gresit de cele mai multe ori. Si dupa ce ca suntem stresati de la scoala, job sau mai stiu eu ce…in loc sa ne calmam sa ne gandim ca ne facem rau singuri, ne enervam la fiecare pas, pe oricine, oricand. Ei , eu nu ma enervez, caci de vreo doua saptamani merg impreuna cu tipul meu misterios care nu indrazneste sa-mi spuna nimic. Ne privim, zambim, ba chiar coboara la aceeasi statie cu mine desi el sta cu una mai in fata, doar sa poata merge alaturi de mine, fara sa vorbim, fara sa ne spunem niciun cuvant…pur si simplu pasim pe asfaltul umed ca doi straini ce poate se cunosc mai mult decat ei insisi cred. Poate o sa avem curaj sa ne vorbim data viitoare, sau poate e mai frumoasa linistea asta nestiutoare, caci tot ce straluceste atat de tare ascunde ceva intunecat inauntru.

Turnin’

Super piesaaa

Culeg vise

Hey people…nu prea am cine stie ce timp sa scriu pe aici, am de facut proiecte peste proiecte..sa mai zica vreunul ca la Spiru Haret nu se munceste pe rupte pentru o nota. Saptamana asta pare a se continua in acelasi stil monoton dar in acelasi timp obositor, caci monotonia e obositoare nu? Nu prea ma inteleg bine cu vremea asta ploioasa si inca n-am reusit sa ies dintr-o stare tare urata de melancolie de toamna. Daca are cineva sfaturi de iesire din melancolia de toamna, bagati aici un comentariu, ca eu am ramas fara idei. Mi-e dor de o persoana draga, mi-e dor de clipele petrecute impreuna si nu stiu de ce se incapataneaza sa ma ignore. Anyway va las cu o piesa de toamna semnata Paula Seling.

Ce-a mai ramas

Printre picaturile ce curg din cer, ce-a mai ramas, dupa fulgerele ce lumineaza pamantul innecat in lacrimi, ce-a mai ramas din roua calda din diminetile cu soare, ce-a mai ramas din lumina soarelui ce incalzea chipurile trecatorilor, pe drumul lor spre glorie, ce-a mai ramas din ultimul strop de afectiune ce exista intre acei doi oameni ce se iubeau atat de mult candva? Nimic…a mai ramas…nimic. Vantul a maturat toate frunzele ce impodobeau copacii simtirii lor, ploaia a stins focul iubirii lor, nisipul a acoperit cu fasii de matase ultima lor imbratisare. S-au despartit precum frunzele de copaci, precum semintele de mac ce zboara in atmosfera, precum norii dupa ploaie. Au lasat in urma amintirile primelor clipe impreuna, primul sarut, prima noapte de dragoste, s-au despartit cu tristete in suflet, dupa o perioada in care inca mai sperau unul la celalalt, iubirea lor s-a frant cum se frange o ramura de pin in bataia vantului. Ce-a mai ramas? Nimic? Au mai ramas zambetele pe care le-au impartit impreuna, au mai ramas privirile tandre ce si le aruncau pe furis pe strada, au mai ramas dusurile calde ce le faceau amandoi si spuma capuccino-ului ce-l beau impreuna in dimineatile calde de vara pe canapeaua din bucatarie. Au ramas saruturile dulci ce si le furau de fiecare data cand ieseau , plimbandu-se mana in mana pe aleile din jurul parcului lor drag, si caldura sufleteasca , a mai ramas primul “te iubesc” spus in seara de Anul Nou. S-a terminat frumoasa lor istorie , au ramas prieteni, poate….viitorul le va arata daca si cu ce au gresit. Urme de lacrimi au mai ramas pe obrazul ei, le sterse repede , caci ele insemnau sfarsitul si ea nu vroia sfarsitul, mai ales acum ca venea un nou inceput, poate mai cald si mai luminos decat cel ce-a fost candva. Continua sa-i ceara lui Dumnezeu speranta, sanatate si pofta de viata atat pentru ea cat si pentru el.  El merita ce e mai bun pe lumea asta, fiindca a facut-o sa zambeasca atunci cand credea ca toata lumea ei s-a prabusit  si nu putea sa respire. Multumesc, ai fost un inger bun si sper sa gasesti pe aleile drumului tau un suflet care sa-ti daruiasca ce mi-ai daruit tu mie.

Towards the end

 

Reclama platita :))

Il iubim pe Radu fiindca e perfect. Fetelor sariti pe el ca o are mare !!

P.S Post la cerere. Happy now Raducule? )Astept plata…

Il gasiti pe  site, pentru ca ne-am saturat de fake-uri.

Sonete si ganduri

Zile insorite, calde pline de dragoste si pasiune, senzatii tari si ganduri vesele…unde ati fugit? M-a palit o raceala tare enervanta, si dupa doua Fervex si cantitati industriale de ceai cu lamaie…ce mai ramane? Aspirina saracului e cea mai indicata…dar de unde s-o procur? Astazi ascultam ceva vechi si vesel…

Si un sonet de Shakespeare sa ne amintim de dragostea adevarata.

Let me not to the marriage of true minds

Admit impediments. Love is not love

Which alters when it alteration finds,

Or bends with the remover to remove:

O no! it is an ever-fixed mark

That looks on tempests and is never shaken;

It is the star to every wandering bark,

Whose worth’s unknown, although his height be taken.

Love’s not Time’s fool, though rosy lips and cheeks

Within his bending sickle’s compass come:

Love alters not with his brief hours and weeks,

But bears it out even to the edge of doom.

If this be error and upon me proved,

I never writ, nor no man ever loved.

Final Destination

O noapte la Urgente

Aseara….dupa obisnuitul meu citit inainte de somn, zic sa ma pun sa ma adancesc in lumea viselor. Cu Mitzi la picioarele mele, pun capul pe perna si atipesc. Peste vreo jumatate de ora , ma trezesc sa ma duc la baie, ajung la baie…si incercam sa ma gandesc la o actiune…si gandul imi zbura in neant. Ma enervasem, nu ma puteam concentra. Cand sa ma ridic in picioare..zbang ma tranteste o ameteala si o senzatie de frica teribila…sun pe tata, si dupa ce las telefonul jos ma apuca un tremurat puternic. Parca eram un vibrator cu baterii Duracell…Ba ce naiba, tata se sperie si suna la ambulanta…ca nu pot sa respir si ca tremur din toate incheieturile, tipa de la urgente fooarte convinsa ca eram pe moarte…imi trimite, pe cine credeti? Ambulanta de la SMURD , impreuna cu echipajul de pompieri de la ICU( adica intensive care unit, pentru astia care n-ati fost luati niciodata de acasa de catre SMURD) . Eu tremurand intruna cu tensiune de 14.8 si cu saturatie oscilanta intre 83 si 100%, in nebunia si teama mea observ ca unul dintre tipi e foarte sexy…si ca pare-se ca-l cunosc de undeva….Anyway…ma tot opream spunandu-mi ca-s nebuna, pe cand el imi lua mana frumos si ma tinea de brat sa ma ajute sa cobor pana la salvare sa merg la spital.  Si pe cand mergeam eu asa spre salvare…observ ca incepe sa ma lase tremuriciul…(pe semne ca era datorita frumosului ) , dar nu m-as fi dezlipit de el nici sa ma pici cu ceara…Pana am ajuns la spital l-am sorbit din priviri , in timp ce minunata masca de oxigen mi-a oferit un aer atat de pur cum n-am mai simtit in viata mea( am zis ca neaparat tre sa-mi cumpar una din aia). La spital , la urgente, ce mai surpriza….ce doctor…fratilor am zis ca-s in Rai, cum se poate sa intalnesc eu intr-o singura seara asa barbati frumosi? Sigur murisem si eram in Rai. Nu, nu eram, eram la spitalul Pantelimon, unde domnul doctor McDreamy…mi-a tinut o prelegere despre cum sa fac si ce sa fac daca ma mai apuca vreodata asemenea atac de panica. Fiindca ajunsesem sa ma simt atat de bine, ma gandeam ce sa mai inventez sa mai raman, intr-un final m-a trimis acasa spunandu-mi ca ne vom mai vedea ( partea asta cred ca era la misto, ca eu nu intentionez sa mai vin cu salvarea la spital, fiindca tot drumul mi-a zguduit toata organele din mine) . Eventual vin pe picioare si imbracata frumos, ca aseara eram un dezastru umblator. Am ajuns acasa cu o jumatate de Distonocalm in sistem , ca n-am vrut calmante mai tari  si-am dormit ca un bebelus visand la noaptea asta interesanta. Vreau sa le multumesc baietilor de la ICU ca au fost draguti si foarte rapizi, au aparut in 4 minute la usa, si vreau sa-i multumesc si domnului doctor ca le-a explicat baietilor de la ICU ca acel clestisor pe care ti-l prind de deget cand vor sa te monitorizeze, ar trebui pus pe un deget fara oja, ca uite de-aia oscileaza valorile la saturatie, si i-a sfatuit sa aiba niste acetona la bord.  Eh, all is well when it ends well, singurul lucru de care imi pare rau e ca am speriat toata familia…si i-am si trezit din somn, pana si Mitzi s-a speriat, ba chiar foarte nervoasa ii dadea cu gheara tipului de la ICU cand indraznea sa ma atinga.  Nah , sa mai zica cineva ca nu te primesc repede si prompt, astia de la urgente. Eu zic ca si-au facut super datoria, mai ales ca eu eram o pacienta paranoica, cu tulburari obsesiv compulsive, practic nu meritam atata atentie.