Coco Chanel

Fashion fades, only style remains the same. Coco Chanel

O femeie, un vis, un pic de noroc si mult mult talent. Spui stil, eleganta si imediat te gandesti la Mademoiselle Chanel. Filmul prezinta viata unei fete crescuta intr-un orfelinat, care prin ambitie, curaj si rabdare, si-a indeplinit un vis. Cand vizionez filme de genul asta, parca ma simt inspirata intr-un fel, daca altii au reusit ce le parea imposibil la inceput, noi de ce n-am putea? Poate ca nu sunt milioane de cazuri, dar sunt suficiente cat sa demonstreze ca, in viata,  nu trebuie sa abandonezi nicio lupta, trebuie sa invingi tot ce sta in calea ta si a succesului tau. Inainte de a-ti dori succesul, invata sa accepti si pierderile, caci fara ele succesul te va prinde pe nepregatite si nu vei sti sa-l apreciezi. Asadar, Chanel, un vis ce-a devenit un colos al modei, o femeie care a facut istorie. Filmul se axeaza pe cresterea ei in domeniul modei in paralel cu povestea de dragoste a lui Coco cu Boy Capel, dragostea vietii sale, cel care a sprijinit-o dar care intr-un final a abandonat-o pentru a se casatori cu altcineva. Ca asa-i soarta, mai pierzi, mai castigi, sunt oameni care trec prin viata ta ca o adiere de vant, altii ca o rafala, iar unii, cei care raman, lasa in urma amintiri de nepretuit. Coco Chanel…

“A girl should be two things: classy and fabulous.” (Coco Chanel)

A sea of heavy burdens

Uneori ma uit in urma peste ceea ce am creat, real sau virtual, peste tot ceea ce am scris sau savarsit in ultima perioada sau chiar in altele de mai inainte. Uitandu-ma, devin judecatorul propriei mele vieti, devin nemiloasa, sobra si cu o dorinta apriga de a cuprinde tot mai mult, de a asimila tot ce m-ar face sa devin si mai buna decat sunt sau am fost. Judec poate cu asprime, uneori, greseli ce puteau fi iertate, oameni ce puteau fi lasati sa isi dea cu parerea. Am vrut intotdeauna sa devin o influenta, un om care i-ar putea invata pe altii cate ceva din ceea ce a adunat in urma diferitelor lupte cu viata sau cu sine insasi. Poate as fi putut sa fac mai multe daca nu as fi trait sub sabia demonului mandriei si arogantei, poate ca modestia ce incerc sa mi-o impun ca mod de viata, ar putea sa schimbe cate ceva in ceea ce ma asteapta. Privesc spre viitor cu ochii larg deschisi, dar inca ma orbeste o lumina din trecut, straluceste vag dar suficient cat sa ma impiedice sa vad clar viitorul. Sunt doua personaje ce se lupta pentru suprematie, uneori castiga unul, alteori castiga celalalt dar lupta nu se termina niciodata. Am atatea de spus, dar niciodata nu gasesc suficiente cuvinte sa exprim ce mi-as dori sa transmit, asta ma face sa ma simt neputincioasa, pentru ca inca nu am invatat tot ce trebuie invatat. De altfel, continui sa-mi doresc rabdare, caci imi lipseste cu desavarsire, si mult curaj sa ma avant in valurile inspumate ale marii de greutati. As vrea sa pot sa privesc inapoi, peste ani, si sa fiu mandra de ceea ce am realizat, sa rad de momentele de stangacie si sa zambesc la gandul ca intr-o viata, nimeni nu le poate sti pe toate.

The Time Traveller’s Wife

Soţia călătorului în timp, un roman de Audrey Niffenegger. O combinaţie între science fiction şi dramă, vorbeşte depre povestea de dragoste a doi oameni care au fost predestinaţi să fie împreună, Henry şi Claire. Henry este un călător în timp sau am putea spune că suferă de o crono-afecţiune genetică, cum avea s-o denumească mai târziu doctorul său. Aşa se face ca el îşi petrece zilele călătorind în timp spre diferite locuri mai mult sau mai puţin periculoase. Unul dintre aceste locuri este pajiştea casei unde a copilărit Claire, un loc aproape magic, complet verde, unde vântul bate mai mult ca o adiere răcoritoare. Henry se întoarce în timp pentru a o cunoaşte pe Claire, pentru a o îndruma spre ceea ce va fi viitorul lor ca soţ şi soţie, viitor pe care Claire se pare că-l acceptă cu bucurie. Cartea este un melanj de dragoste şi pasiune, cu momente parcă scoase dintr-o poveste cu oameni magici ce au puterea de a se plimba prin timp, păstrându-şi totuşi aerul de dramă bazată pe realitatea uneori dureroasă a unui cuplu. În poveste, cei doi se zbat într-un amestec de frică şi curaj, se luptă din toate puterile pentru ceea ce le-a fost dat şi pentru viitorul care avea să le împuţineze amintirile plăcute. Un roman ce îmbină foarte reuşit realitatea cu ficţiunea, punând accent pe sentimentele şi trăirile umane. O poveste ce tulbură dar în acelaşi timp dă speranţă, vorbeşte despre iubire ca o flacară nemuritoare care transcede timpul şi depaşeşte toate obstacolele. Viaţa privită prin ochii unor oameni care, aparent au tot ce şi-ar putea dori, însă puţin timp de a se bucura de toate acestea. Cartea ne învaţă că fericirea se câştigă greu, cu eforturi, cu sudoare, cu lacrimi, ea constă în lucrurile ce adeseori uităm sa le vedem pentru ca suntem prea ocupaţi alergând dupa ceea ce credem că ne dorim dar ceea ce nu e întotdeauna şi ce ne trebuie. În ciuda finalului trist, romanul ne dă o adevarată lecţie de viaţă, despre cum trebuie traită şi despre momentele speciale şi oamenii din jur pe care ar trebui să-i apreciem la adevărata  lor valoare.

Audrey Niffenegger a început să publice în 1978, la vârsta de 15 ani sub tutelajul lui William Wimmer. În 1998 a avut o idee pentru a scrie o carte despre viaţa unui călător în timp şi a soţiei lui, iniţial şi-a dorit un roman grafic dar şi-a dat seama ca e foarte dificil să reprezinţi, în imagini anumite schimbări în timp. Aşa că a lucrat la un roman, pe care l-a publicat in 2003 şi care a devenit curând un best seller internaţional ce a fost transformat mai apoi în film.

The Enchantress of Florence

Salman Rushdie, pe numele său întreg Sir Ahmed Salman Rushdie este un scriitor Englezo-Indian înconjurat de o suficient de mare controversă datorită unuia din romanele sale, Versetele Satanice, care a adunat multiple proteste din partea musulmanilor dat fiind una din temele sale: viaţa profetului Mohamed.  Scriitorul a fost numit Cavaler de Onoare de către Regina Elizabeta a II-a în iunie 2007 pentru servicii aduse literaturii. Deţine de asemenea şi rangul de Comandor din partea Ordinului Francez de Arta Scrierilor. A scris în mare parte atât lucrări de ficţiune cât şi nuvele şi povestiri. Printre romanele sale de succes, regăsim şi Seducătoarea din Florenţa, un roman  publicat în 2008, în propriile cuvinte ale autorului:  unul din romanele  la care a fost nevoie de „ cea mai multa cercetare” şi pentru care au fost necesari „ ani întregi de citit”.

Povestea începe cu sosirea unui asa numit Mogor del Amore ce pretinde a fi unchiul împaratului Akbar, un copil din flori al frumoasei prinţese, strămoaşă, Qara Koz ce-a fost răpită cu ani în urma de la curtea regală de lângă familia sa de  moguli, din India. In depănarea naşterii mogulului din flori, autorul introduce povestea a 3 tineri, Niccolo Machiavelli (Il Machia), Ago Vespuci şi Nino Argalia, ultimul dintre ei  devenind ulterior un mare erou al Orientului. Cartea reuneşte două părţi ale lumii în încercarea de a crea un pod între Est şi Vest pentru a înlătura rivalităţile şi neînţelegerile dintre Orient şi Occident. Acţiunea se dezvolta paralel într-o Florenţă aflată sub conducerea clanului de Medici, în epoca prinţului Lorenzo Magnificul şi pe de altă parte în lumea lui Akbar, fondatorul oniricului palat din Sikri Fatehpur, din care a domnit asupra nordului Indiei în a doua jumătate a secolului al XVI-lea.

Seducătoarea din Florenţa este o continuă lume de vis ce încorporează personaje de basm ce aleg să-si urmeze singure drumul în viaţă, ajungând până la a-şi crea o companie invizibilă cu puteri magice (Jodha, soţia invizibilă a lui Akbar) . Cartea se vrea a fi o lume a Florenţei renascentiste introdusă într-o poveste a unei poveşti cu personaje mitice, prinţi, prinţese şi moguli.  Lumea creată de Salman Rushdie în Seducătoarea din Florenţa este o lume a două mari civilizaţii reunite într-un basm de oameni mari pornit de la o serie de fapte istorice, scris în maniera specifică şi unică a lui Rushdie, ce dă impresia unui vis continuu din care nu mai poţi să te trezeşti. Şi totusi trezindu-te, după ce ai terminat de citit cartea, rămâi cu amintirea unui vis colorat în nuantele vii ale orientului, cu umbre cromatice ale unui Occident adesea întunecat de războaie şi lupte împotriva religiei.

Cartea e o dorinţă aprigă a scriitorului de a creiona un peisaj de pace între cele două lumi, ceea ce se dovedeşte a fi un lucru aproape imposibil, căci răutatea şi perfidia oamenilor este mai presus de orice încercare de a le opri.

Rusdhie spunea în cartea sa: „Cum ar fi să ne trezim în visele altor oameni şi să le schimbăm, şi cum ar fi să avem curajul să îi invităm în ale noastre? Cum ar fi dacă întreaga lume ar deveni un singur vis în stare de trezie?

Două minunate întrebări la care răspunsul ar fi probabil imposibil în realitate dar foarte complex într-o imaginaţie infinită de care din fericire dispunem, în care am putea să dezvoltăm povestea mai departe, schiţându-ne propria lume aşa cum ne-o dorim.

„Este o poveste romantică şi în acelaşi timp tragică,  în care personajele sunt sfăşiate între culturi şi epoci îndepărtate, fără a putea prinde rădăcini”

„O poveste ameţitoare, în tonalităţi baroce. Basmul lui Salman Rushdie ne poartă într-un trecut de vis, departe de pericolele şi iluziile vieţii noastre de zi cu zi.”

Hoy

Hoy

Hoy me dí cuenta
que el otro día te fuiste
para nunca regresar.
Hoy encontré,
entre las cenizas de mis recuerdos,
el gris absurdo del amanecer.
Entre las estrellas que brillaban como tus ojos,
y por las calles perdidas en mi pensamiento,
encontré el triste silencio.
Hoy te vi en las stanzas del poema,
y me acordé que tambien las aves
gritaban tu nombre.
Hoy, no eres nada más que un sentimiento perdido
en los rincones de mi corazón.
Hoy te extraño más que nunca,
y con el ultimo aliento,
en una noche llena de perfume
tu voz será mi ultima canción.

Les jours de printemps

Oamenii merg pe strada si viseaza… la o marire de salariu, la un cadou frumos de la iubit/a, la a avea ce pune copiilor pe masa, la un tratament pentru o boala necrutatoare, la medicamentele lunare care se dau numai pe reteta, la eutanasierea cainilor vagabonti, la cum ar fi daca ar castiga la loto. Batranii plang, ca vor fi dati afara din spitale, ca nu-si vor primi tratamentele la timp, tinerii merg incruntati pe strada cu singura grija a zilei de maine care probabil va veni cu si mai multe datorii. Oamenii sufera, oamenii sunt nervosi, agitati, oamenii alearga. Unde? Nici ei nu stiu. Alearga sa prinda metroul, desi mai vine unul imediat dupa, la doua minute distanta, alearga sa prinda loc pe scaun in tramvai. Oamenii sunt necrutatori, sunt din ce in ce mai groaznici, de parca fiecare gest pe care-l faci e facut sa-i enerveze, fiecare cuvant pe care-l scoti, e scos sa provoace agitatie si tensiune. Oamenii injura, ca la usa cortului, cand nu le convine ceva, cand cineva nu spune ce vor ei sa auda, injura cu nerusinare pentru ca bunul simt e uitat undeva in buzunarele paltonului pe care s-au razgandit sa-l mai poarte astazi. Oamenii nu respecta parerile altora, orice parere contra este perceputa ca un afront personal, ca o jignire nemaipomenita la adresa ego-ului. Oamenii se urasc unii pe altii, nu conteaza ca toti sunt facuti din acelasi aluat si ca toti, adunati in galeata asta mare de rahat, sufera pentru acelasi lucru, tanjesc dupa aceeasi fericire simpla pe care ar putea-o avea daca li s-ar imbunatati mediul de trai. A venit primavara si pe strazi vezi numai fete palide, incercanate, obosite de atata stres si ganduri negre. Copacii parca inverzesc in alta lume paralela cu a noastra, iar parfumul florilor lor e acoperit de pacla groasa de fum a masinilor ce stau la stop. Pasarelele au uitat sa mai ciripeasca, cantecul lor oricum s-ar rataci prin zgomotul claxoanelor si injuraturilor zilnice. Si in mijlocul atator suferinte, oamenii se lupta mai ceva ca in Troia, invata noi si noi feluri de a manipula, de a minti si de a jigni. Suferinta altora ii face sa reziste, toate imprecatiile sunt mijloace infinite de a te bucura de rautate, de a inainta in ura. Oamenii au uitat sa mai creada in ceva, acum e la moda sa fii ateu, toti traiesc cu impresia ca sunt stapanii propriei lor vieti, ba chiar ai lumii daca li s-ar permite.  Daca ii intrebi de ce traiesc, nu vor stii sa dea un raspuns clar, vor innota in explicatii pompoase sau exotice pana la momentul in care se vor inneca in propriile lor cuvinte. Oamenii sunt judecatori nemilosi ai vietii, traiesc pentru a scurge si ultima picatura din suvoiul de ura pe care ei insisi l-au descoperit. Sunt zile de primavara si tot ce vezi pe strada sunt oameni, oameni diversi, oameni ce se indreapta undeva. Incotro?

“Ceva se intamplase cu viata spirituala a planetei… Prea multi demoni inauntrul oamenilor pretind a crede in Dumnezeu!” – Salman Rushdie

Prostie in stare pura

In urma unor cugetari adanci, dupa momente intregi de irosire a timpului alaturi de oameni de diferite genuri, dupa secunde pierdute in compania unora care nu vor sa inteleaga pe ce lume traiesc, am reusit sa ajung la concluzia inevitabila ca oamenii sunt prosti. Bai, dar prosti cu P mare si o spun fara sa ma invart in jurul cozii cum le place unora sa faca. Simplu si la obiect, oamenii sunt prosti, de o nesimtire si o prostie crasa. Alteori am impresia ca nu vor sa asimileze pur si simplu, nu vor sa inteleaga ce rol au in societate si ce drum trebuie sa urmeze. Da stiu ca par aroganta, am si eu o tona de defecte, toate’s ale mele si le inteleg si incerc sa le corectez, dar cand vad atata lipsa de de toate, parca-mi vine sa-mi iau campii. Sa ma mut pe un munte sa incep sa port conversatii cu animalele, poate asa ajung la vreo idee mareata care poate rezolva situatia prezenta. Mi-am irosit prea mult timp pe astfel de tampenii, pe oamenii care nu vor sa inteleaga, parca au o pasarica in cap care le spune incontinuu sa nu priceapa, parca-s batuti in cap ( zicea un carcotas candva). Incerc din rasputeri sa trec peste anumite mici defecte ale unora ca  nu suntem perfecti si in plus, eu credeam ca frumusetea sta in diferente. Dar uneori parca-i prea mult. Unii sunt pierduti de-a dreptul… Pacat ca daca ar lucra fiecare la a mentine o relatie inter-umana, ar iesi ceva frumos. Unii atata pot… ce sa le ceri?