Coco Chanel

Fashion fades, only style remains the same. Coco Chanel

O femeie, un vis, un pic de noroc si mult mult talent. Spui stil, eleganta si imediat te gandesti la Mademoiselle Chanel. Filmul prezinta viata unei fete crescuta intr-un orfelinat, care prin ambitie, curaj si rabdare, si-a indeplinit un vis. Cand vizionez filme de genul asta, parca ma simt inspirata intr-un fel, daca altii au reusit ce le parea imposibil la inceput, noi de ce n-am putea? Poate ca nu sunt milioane de cazuri, dar sunt suficiente cat sa demonstreze ca, in viata,  nu trebuie sa abandonezi nicio lupta, trebuie sa invingi tot ce sta in calea ta si a succesului tau. Inainte de a-ti dori succesul, invata sa accepti si pierderile, caci fara ele succesul te va prinde pe nepregatite si nu vei sti sa-l apreciezi. Asadar, Chanel, un vis ce-a devenit un colos al modei, o femeie care a facut istorie. Filmul se axeaza pe cresterea ei in domeniul modei in paralel cu povestea de dragoste a lui Coco cu Boy Capel, dragostea vietii sale, cel care a sprijinit-o dar care intr-un final a abandonat-o pentru a se casatori cu altcineva. Ca asa-i soarta, mai pierzi, mai castigi, sunt oameni care trec prin viata ta ca o adiere de vant, altii ca o rafala, iar unii, cei care raman, lasa in urma amintiri de nepretuit. Coco Chanel…

“A girl should be two things: classy and fabulous.” (Coco Chanel)

The King’s Speech

“When God couldn’t save the king, the queen turned to someone who could”

Am asteptat cu nerabdare filmul nominalizat la Globurile de Aur:   The King’s speech si asteptarea mi-a fost rasplatita cu o productie istorica exceptionala ce imbina viata personala a regelui George al VI-lea cu viata sa diplomatica. Un film despre curajul si persistenta unui rege in a-si repara defectul de vorbire ce-l oprea din a tine discursuri in fata publicului. Bertie, cum il numeau cei din familie, nu reuseste sa termine niciunul din discursurile sale, la inceput considerand ca aceasta e din motive mecanice, fizice; insa pe masura ce evolueaza, filmul ne arata ca emotiile si frica il opreau  sa vorbeasca in fata natiunii. Ajutat de un om de rand ce nu poseda nici macar titlul de doctor, Bertie reuseste sa tina primul sau discurs adevarat, fara balbaieli si fara emotii, adresandu-se  astfel supusilor sai intr-o maniera cat se poate de corenta. Intotdeauna mi-au placut filmele legate de istoria Angliei, in care cei ce nu sunt pasionati in a citi carti, pot descoperi cate ceva despre istoria unei mari tari si despre personajele ce au facut aceasta istorie posibil a fi relatata azi. Prin urmare,  exista o anume subiectivitate in mica mea recenzie de film, care ar putea fi interpretata gresit, insa sunt absolut sigura ca pana si cei mai mari critici de film vor fi recomandat acest film tuturor maselor, pentru ca la urma urmei, pe langa natura sa istorica, este si un film de viata ce dezvaluie temerile si bucuriile oricarei persoane, slabiciunile cat si puterea unui rege care pana la urma este ca noi toti, un om! Colin Firth joaca unul din magnificele sale roluri, cu un talent nativ pentru care a fost premiat cu un Glob de Aur ca cel mai bun actor,iar  Helena Bonham Carter este la fel de minunata ca de obicei. Asadar, recomand The King’s Speech, o particica din viata personala a unuia din marii regi ai Angliei. Si sa indraznim sa speram poate si la un Oscar?

Sacrifice

Cat de multe ai fi in stare sa faci pentru a-ti pastra frumusetea? Peste cate lucruri ai putea trece sa-ti pastrezi tineretea? Probabil unii din voi vor raspunde ca e firesc sa lasi viata sa-si urmeze cursul, ca nu trebuie sa lupti impotriva curentului pentru ca intr-un final de ce ti-e teama nu scapi si viata se sfarseste lasand trupul lipsit de frumusete si tinerete. Si totusi daca asculti cu atentie ai sa auzi de povestea unei femei ce avea tot ce si-ar fi putut dori vreodata: frumusete, bogatie, putere dar nu suficient incat sa-si pastreze prospetimea tineretii. Intr-o disperare surda ea si-a creat o lume in care oglinda i-a aratat frumusete vesnica, unde tenul i-a ramas tanar in bataia razelor de soare, toate astea in schimbul unei esenta magice ce parea ca rezolva tot. In realitate, nu exista nicio licoare magica, niciun elixir al tineretii ci doar amaraciune si disperare…  Nimic nu poate opri cursul vietii, timpul trece peste noi ca o pana usoara in vant, nisipul din clepsidra timpului se cerne incet spre nimicnicie iar noi… ramanem cu dorinta de a fi tineri. Si cine ne poate condamna? Pana si cea mai puternica femeie poate avea inima franta din dragoste, pana si cel mai puternic om poate sa pice prada disperarii de a nu-si pierde tineretea. Si totusi la sfarsit totul nu-i decat praf in vant, cenusa uitata a ramasitelor unei lumi ce-a fost candva…

Sabrina (La vie en rose)

“It is the French way of saying : I’m looking at the world through rose coloured glasses”… Asa incepe schimbarea unei domnisoare intr-o adevarata doamna, Sabrina se intoarce acasa cu dorinta arzatoare de a trai viata asa cum se cere traita, fara teama de-a face greseli, fara gandul ca poate maine va fi rau… Pornita pe una din caile pe care le-a visat, dorind sa fie cat mai aproape de omul pe care de mica si-a imaginat ca-l iubeste si invaluita in parfumul iubirii fata de el se foloseste de toate farmecele unei femei ca sa-l atraga. El e fascinat de copila devenita femeie insa e legat intr-o logodna de dragul afacerilor, totusi decide sa renunte la tot pentru ea. Intre timp fratele lui incearca s-o indeparteze si in incercarea sa de-a o tine departe de el, reuseste el insusi sa indragosteasca de ea… Ahh l’amour… filmele vechi, Sabrina pe o coloana sonora Edith Piaf, aproape ca m-a facut sa ma simt si eu indragostita, e o senzatie minunata sa poti viziona un film care sa te lase indragostit… Numai filmele vechi fac asta si-mi pare tare rau ca n-am apucat sa scriu si de restul filmelor ce le-am vizionat. Oficial fan Audrey Hepburn, am facut un maraton de filme : Love in the afternoon, Sabrina, Paris when it sizzles, War and peace…etc.Wish you could see it too…Vous voyez la vie en rose

“Deux yeux qui font baiser les miens, un rire qui se perd sur sa bouche voila le portrait sans retouche de l’homme auquel, j’appartiens”

The Road

Si daca maine te-ai trezi ca esti singur pe lume, fara niciun suflet care sa respire in jurul tau, si daca te-ai trezi intr-o lume intunecata si gri unde nu se aude glasul dulce al persoanei dragi, intr-o lume in care cerul e acoperit de nori in fiecare zi si in care pasarile refuza sa mai zboare, florile se usuca iar copacii cad unul cate unul? Te-ai trezi singur pe lume, stiind ca vei fi nevoit sa supravietuiesti intr-o lume in care cei ramasi lupta pentru viata, zilele s-ar succede una dupa cealalta identice, mereu incepute cu dorinta de a trai, chiar de in jurul tau nu mai exista un singur lucru care sa merite. De-ai stii ca toti cei dragi te asteapta poate intr-o lume in care nu exista suferinta, ai reusi sa treci prin viata ce ti-a ramas pe pamant? Absolut trista si teribila din toate punctele de vedere, oare ce gand te-ar putea conduce mai departe pe drum? Ai avea inca nestins focul acela in suflet, te-ai mai trezi cu chef de viata? Ai mai iubi cu atata putere lumea asta care n-ar mai fi ramas decat o secunda intr-o clepsidra a timpului? NU, nu-s emo iar , doar va recomand sa vizionati THE ROAD. Un film extraordinar!

Agora

Vorbea Einstein in articolul de mai jos,  despre credinta, cum oamenii cred orbeste in Cel de Sus si cum fara el n-am putea trai si respira. Credem in El si ne daruim intreaga viata intru slava Lui. Nu contest credinta, toti avem dreptul sa credem in ce vrem, deasemenea nu oblig pe nimeni sa creada in ce cred eu, mi s-ar parea un lucru inutil. Dar sunt altii care o fac. Si se spune ca la inceputuri am facut-o si noi, crestinii, am obligat si pe altii sa creada in cuvantul lui Dumnezeu, cuvant care se spune ca El insusi i l-a dictat lui Moise odata cu cele 10 porunci. Eu nu pot sa cred si nu reusesc sa inteleg ca Dumnezeul acela pe care oamenii l-au tot slavit de-alungul timpului ar fi fost de acord sau ar fi comandat lupte intru credinta sa. Refuz sa cred ca si-ar fi lasat propriile-i creatii sa se lupte si sa ucida unii pe altii. Eu stiam ca se propovaduia iertarea, iubirea fata de aproape, ajutorul oferit celor suferinzi, niciodata n-am crezut intr-un Dumnezeu razboinic. Despre luptele intru credinta se vorbeste in filmul Agora, despre cum oamenii erau atat de mici si de prosti incat credeau ca convertirea la crestinism se face numai cu forta, omorand in calea lor mii de suflete  si distrugand cele mai de pret artefacte si carti din biblioteca Alexandriei. Printre atei o aflam pe Hypatia, un astronom de succes in Egiptul Antic, un om de stiinta briliant care isi sacrifica propria persoana pentru cunoastere. In timp ce toata lumea se converteste la crestinism, ea isi pastreaza concentrarea in ceea ce crede cu adevarat, stiinta. Si moare pentru asta. Si aici vin eu si ma intreb, de ce trebuie sa se verse atat sange in numele credintei? De ce nu putem convietui impreuna, gandind diferit? De ce aceia diferiti de noi, turma, sunt mereu batjocoriti si umiliti? Pana in zilele noastre, stiinta a ajuns sa avanseze si este considerata egalul credintei, in ziua de azi oamenii nu se mai omoara pentru niciuna insa ura tot exista, inca suntem impartiti in tabere, inca incercam sa ne demonstram reciproc ca fiecare are dreptate excluzand automat teoria celuilalt. Eu mai degraba le-as uni, stiinta si credinta…fiecare e izvorata din dorinta de a trai cum trebuie si de a cunoaste.  Sunt de acord ca-s doua lucruri diferite…dar niciuna nici alta n-ar trebui sa fie fortata asupra nimanui. Cat despre Agora…e un film trist…

Avatar

Am pierdut sirul zilelor….asa-i cand traiesti zile de basm. Am vizionat AVATAR, faimosul…Nu stiu ce-a inteles toata lumea din el, nu stiu ce-au inteles cei tari de caracter, ce-au inteles cei slabi, eu insa, am inteles ca sentimentele intotdeauna inving. Si stiu ca suna kitchos, suna naiv si pueril, dar eu am inteles ca viata se masoara in iubire, fata de aproape, fata de iubit, fata de familie, fata de tine insuti. Ca atunci cand faci un film ca asta, e imposibil sa nu fii un romantic, oricat ai incerca sa acoperi cu efecte speciale si cu science fiction, undeva acolo in esenta crezi ca NOI mai avem o sansa, si ca, fie si o singura persoana, poate schimba ceva in bine, poate invinge teama si nesiguranta din care izvorasc toata aceasta ura ce o purtam cu noi zi de zi. Las-o sa te macine si nu vei avea scapare, unii mai duri vor spune ca astea-s prostii pe care le viseaza copii mici, dar sa nu uitam ca, copii sunt cei mai sinceri pana la urma si ca lor nu le este frica sa spuna ce-au pe suflet. Ai crescut, te-ai maturizat si ai uitat care-ti sunt radacinile, nu te mai simti legat de Pamantul asta care ti-a dat tot ce-ai avut nevoie..te apuci sa distrugi…uita-te in urma si gaseste copilul din tine. O sa spuneti ca am luat-o pe aratura, ce legatura are asta cu filmul ? Ei, daca te-ai uitat la el si ti-a venit sa plangi pentru ca te crezi neputincios in fata celor ce distrug lumea asta…inseamna ca inca mai exista o speranta pentru noi! Asadar, acestea fiind spuse…vizionati filmul, merita!

Sherlock Holmes

Astazi sunt in forma…stiu ca n-am mai povestit ce se intampla in viata mea….au presimtit eu ca o sa ma taxati ca scriu cam rar…ei bine si voi comentati cam rar. E scuzabil faptul ca ma aflu in sesiune si pe langa asta…m-am decis sa scriu posturi putin codificate…in ideea ca nu le vor mai intelege toti tontii care arunca cate un ochi pe aici in timpul pauzei de masa. Vroiam sa va povestesc despre Sherlock Holmes, caci am cam ramas in urma cu filmul saptamanii.  In ciuda faptului ca e regizat de Guy Ritchie…care trebuie sa recunosc , m-a cam surprins…dupa o tirada de filme mai mult sau mai putin interesante, aparand cu Sherlock Holmes. Ce-i drept n-a prea avut el mult de munca, Sir Arthur Conan Doyle a facut trei sferturi din treaba imaginand acest brav detectiv, trebuie sa fim sinceri si sa apreciem si munca regizorului, sfertul acela destul de important…partea cu alesul actorilor, Robert Downey JR si Jude Law fac un cuplu de exceptie in film, si mai ales transpunerea povestii scrise, in imagini, care mai de care mai interesante si mai alese din epoca  respectiva. Citisem cateva din aventurile lui Sherlock Holmes, stiam de faimoasa doamna Adler (jucata de Rachel McAdams), cea mai mare pasiune a lui Holmes, dupa munca sa bineinteles, nu stiam povestea ce se regaseste transpusa in film, insa am regasit acelasi umor sarcastic si aceeasi ” joie  de vivre” ,cum ar spune francezul, ce straluceste in personajul lui Holmes. Ar mai fi multe de spus , insa nu vreau sa va rapesc din timpul vostru pretios, am sa inchei aici mica mea expunere…Urmariti filmul, merita!

P.s : Am regasit imaginea atasata acestui post ca fiind remarcabil de  plina de semnificatii in ceea ce priveste pasiunea lui Holmes pt madame Adler si totodata si umorul fin ce-l gasim in film.