Eat, Pray, Love

Mananca, roaga-te, iubeste… e titlul unei carti pe care am gasit-o a fi incredibil de relationata cu viata a aproximativ 50% din femeile din ziua de azi. Personajul principal al cartii, Liz Gilbert este o femeie puternica, ce pare a se lasa doborata de dezamagiri la inceput, insa urmand calea redescoperirii sinelui, reuseste sa-si gaseasca echilibrul atat psihic cat si fizic. Cu fiecare pagina parcursa, ma afundam tot mai mult in paleta de sentimente redate cu atata grija si atentie, fara a uita nici macar o singura senzatie, in mijlocul unei lumi ce pare a fi ireala, un nucleu de fericire intensa obtinut prin respectarea a catorva reguli simple. Eroina noastra trece prin nenumarate aventuri, se judeca pe ea insasi aproape in fiecare zi, incearca din rasputeri sa-si intareasca spiritul si sa readuca fericirea in viata ei. Este o femeie care a avut puterea sa spuna “Nu mai pot. Aici nu-i de mine” si sa plece in cautarea linistii si echilibrului pe care toti ni-l dorim sa-l atingem.

“Happiness is the consequence of personal effort. You fight for it, strive for it, insist upon it, and sometimes even travel around the world looking for it. You have to participate relentlessly in the manifestations of your own blessings. And once you have achieved a state of happiness, you must never become lax about maintaining it. You must make a mighty effort to keep swimming upward into that happiness forever, to stay afloat on top of it.”

 

Dosarul Capri

Dosarul Capri este povestea lui Lola Salvia d’Acquaviva, o ducesa ce se refugiaza in frumoasa insula Capri, unde incepe o corespondenta aproape zilnica cu un anume Simon Parks din Ladbroke Grove, acesta din urma oferindu-si ajutorul, la inceput, in incercarea Lolei de a scrie o carte, urmand prin a o insoti apoi, virtual, prin mai toate pataniile sale. In carte,  urmarim doar partea Lolei din corespondenta, in speta email-urile trimise de ea catre Simon care debordeaza de felurite sentimente in functie de starile pe care ducesa le parcurge de-alungul unei perioade de timp destul de grele din viata sa. Lola se avanta in misterele orasului incepand prin a-si dori sa scrie o carte despre viata tumultoasa a unui conte din imprejurimi, sfarsind mai apoi prin a-si folosi imaginatia la maxim si a crea tot felul de scenarii ciudate despre o anume moarte tragica a unui baietel din zona. In scrisorile virtuale, trimise de  Lola lui Simon, gasim, daca privim mai cu atentie, toata paleta de sentimente umane ce pot lua parte la batalia ce se da intr-o femeie, intre  caracterul acesteia si cele mai pregnante trasaturi de personalitate. Teoretic, cartea spune povestea ducesei folosind propriile-i cuvinte, emotii si trairi, nu exista un narator propriu-zis in afara de ducesa,  doar   colectia maricica de scrisorele virtuale ale acesteia. Povestea se desfasoara suficient de rapid incat Lola reuseste sa treaca de la cald la rece, de la calm la nervozitate, toate acestea aducandu-i totusi, cum probabil ne asteptam cand vine vorba de cliseuri, un final fericit. Ea reuseste sa-si refaca mariajul( lipsa afectiunii din partea sotului sau fiind principalul motiv pentru care ducesa se refugiaza pe insula la vila stramosilor sai), dupa ce trece prin mai multe incercari demne de un roman de dragoste.  Stilul naratiunii este unul simplut, usor, de vara, care nu da mari batai de cap. Singura mea dezamagire este ca nu gasesc mai multe descrieri ale peisajului din Capri, sunt absolut sigura ca ar fi imbogatit cartea fara sa-i strice din valoare. Daca doriti o lectura usoara, de plaja, intinsi pe sezlong si cu piciorusele in nisip, Dosarul Capri isi duce la bun sfarsit scopul de a intretine o atmosfera relaxanta. 

Versetele Satanice

Versetele Satanice, romanul care a produs atât de multe controverse, romanul pentru care Rushdie a fost condamnat la moarte de către ayatollahul Khomeini, romanul care a produs câteva incidente majore care s-au soldat cu moartea a doi traducători, unul japonez şi unul italian, dar şi romanul pentru care Rushdie a primit premiul Whitbread. Versetele Satanice a fost văzut ca un atac la credinţa musulmană, ca o jignire a ceea ce însoţeşte religia şi prinicipiile sale. Cartea, reprezintă, de fapt, o culegere de istorii ce are ca personaje principale doi oameni ale căror drumuri se întrepătrund într-un ansamblu al îndoielilor vieţii. Gibreel Farishta şi Saladin Chamcha, doi indieni ce se zbat între credinţă şi ateism, unul devine Arhanghelul Domnului iar celălalt, Demonul Sincer. Transformarea fiecărui personaj vine ca o adăugire a firii sale, ca un fel de încercare a credinţei în mijlocul unei lumi ce trăieşte în funcţie de anumite principii şi idei fixe. Saladin îşi părăseşte tatăl pentru că dorinţa sa de a pleca din India e mai mare decât orice legătură familială. El pleacă în ţara pe care şi-o imagina a fi acasă: Marea Britanie cea ploioasă şi capricioasă, în căutarea unei continuări a ceea ce ar fi trebuit să fie viaţa sa. Gibreel, actorul faimos, ce joacă în nenumărate producţii englezeşti, cel care îşi pierde credinţa în urma unui accident, dar numai pentru a încerca a o regăsi pe parcursul experienţei sale ca înger. Un accident de avion îi aduce pe cei doi împreună, iar vieţile lor se intersectează până la finalul cărţii. După transfomare, fiecare îşi continuă viaţa într-un mod neaşteptat, Saladin se ascunde din pricina înfăţişării sale (imaginea exactă a unui ţap cu coarne) iar Gibreel începe o nouă viaţă în care încearcă să-şi găsească scopul.  Peripeţiile celor doi sunt demne de un roman de aventură, şi sunt, pe alocuri, împrospătate cu magie, fantezie dar şi normalul vieţii cotidiene.

Liosha – o poveste trista

Liosha, un cal de câmp în capitală

Yona, vizitiul, este atât de alb încât s-ar putea spune că aduce cu o fantomă. Pare nemişcat,  asezat acolo  pe bancheta saniei sale. Liosha, calul său, este la fel de alb şi nemişcat, seamănă mai mult cu un cal de marmură sau de gheaţă decât cu unul din carne şi oase. Se ştie că amândoi, calul şi vizitiul, sunt în viaţă printre spiralele de ceaţă pe care respiraţia lor le separă. Calul îşi saltă capul într-un mod foarte ciudat. Starea sa nervoasă se vede în felul în care îşi deschide şi închide nările. Soseşte un client. Un cazac, cu cizme strălucitoare şi aproape curate în ciuda păturii groase de zăpadă care acoperă trotuarul, se urcă în sanie. Strigă la Yona şi Yona, vizitiul, începe să biciuiască pulpele săracului animal, paralizate de frig şi aproape umflate. Liosha o ia uşor la trap. Picioarele îi sunt un angrenaj lipsit de ulei, îl dor oasele, se simte rău dar, cum este doar un cal, îi e imposibil să se plângă, nici nu poate să spună că-l doare, nici cât de mult. Militarul îl zoreşte din nou pe vizitiu, iar acesta biciuieşte şi mai tare calul care face o mişcare bruscă şi cât pe ce să se lovească de un alt confrate. Amândoi caii îşi vorbesc din priviri. Vizitii se insultă. În timp ce o ia la trap, Liosha se gândeşte : „când trăiam la sat eram fericiţi. Era la fel de frig, foarte frig, dar nu trebuia să ies din grajd în fiecare zi. Ieşeam doar când trebuia să-l duc pe stăpân sau pe fiul lui să aducem provizii din satul vecin. Ce zile fericite! Cel puţin eu eram fericit în ciuda a tot. Stăpâna mea, Irina, era bună cu mine. Iubea animalele, în special caii. Ştiu asta pentru că astfel de lucruri se observă. Chiar dacă nu înţeleg mare lucru din limba oamenilor, le înţeleg manierele. Irina venea la grajd în fiecare după amiază, oricât de obosită ar fi fost din cauza treburilor casnice. Cu o perie din păr de porc descurca coama de pe gâtul meu, îmi peria coada, îmi lăsa pulpele strălucitoare la fel şi spatele şi picioarele. Era mereu atentă să nu am spini încurcaţi în copite şi îl informa pe Yona dacă era nevoie să fiu înşeuat sau nu… Eram un cal răsfăţat, mai mult decât orice animal de fermă ar fi putut suporta! În fond, mă invidiau. Ceilalţi stăteau puţin. Eu nu, eu le eram necesar: pentru muncile câmpului, tragând sania pentru a-i duce dintr-un sat într-altul, pentru a căra tot felul de mecanisme cărora nu le cunoşteam însemnătatea sau folosinţa, dar care le erau utile. Şi, chiar şi astăzi, încă mai le mai sunt util. Bătrânul Yona depinde de mine. Şi eu de el”

The Time Traveller’s Wife

Soţia călătorului în timp, un roman de Audrey Niffenegger. O combinaţie între science fiction şi dramă, vorbeşte depre povestea de dragoste a doi oameni care au fost predestinaţi să fie împreună, Henry şi Claire. Henry este un călător în timp sau am putea spune că suferă de o crono-afecţiune genetică, cum avea s-o denumească mai târziu doctorul său. Aşa se face ca el îşi petrece zilele călătorind în timp spre diferite locuri mai mult sau mai puţin periculoase. Unul dintre aceste locuri este pajiştea casei unde a copilărit Claire, un loc aproape magic, complet verde, unde vântul bate mai mult ca o adiere răcoritoare. Henry se întoarce în timp pentru a o cunoaşte pe Claire, pentru a o îndruma spre ceea ce va fi viitorul lor ca soţ şi soţie, viitor pe care Claire se pare că-l acceptă cu bucurie. Cartea este un melanj de dragoste şi pasiune, cu momente parcă scoase dintr-o poveste cu oameni magici ce au puterea de a se plimba prin timp, păstrându-şi totuşi aerul de dramă bazată pe realitatea uneori dureroasă a unui cuplu. În poveste, cei doi se zbat într-un amestec de frică şi curaj, se luptă din toate puterile pentru ceea ce le-a fost dat şi pentru viitorul care avea să le împuţineze amintirile plăcute. Un roman ce îmbină foarte reuşit realitatea cu ficţiunea, punând accent pe sentimentele şi trăirile umane. O poveste ce tulbură dar în acelaşi timp dă speranţă, vorbeşte despre iubire ca o flacară nemuritoare care transcede timpul şi depaşeşte toate obstacolele. Viaţa privită prin ochii unor oameni care, aparent au tot ce şi-ar putea dori, însă puţin timp de a se bucura de toate acestea. Cartea ne învaţă că fericirea se câştigă greu, cu eforturi, cu sudoare, cu lacrimi, ea constă în lucrurile ce adeseori uităm sa le vedem pentru ca suntem prea ocupaţi alergând dupa ceea ce credem că ne dorim dar ceea ce nu e întotdeauna şi ce ne trebuie. În ciuda finalului trist, romanul ne dă o adevarată lecţie de viaţă, despre cum trebuie traită şi despre momentele speciale şi oamenii din jur pe care ar trebui să-i apreciem la adevărata  lor valoare.

Audrey Niffenegger a început să publice în 1978, la vârsta de 15 ani sub tutelajul lui William Wimmer. În 1998 a avut o idee pentru a scrie o carte despre viaţa unui călător în timp şi a soţiei lui, iniţial şi-a dorit un roman grafic dar şi-a dat seama ca e foarte dificil să reprezinţi, în imagini anumite schimbări în timp. Aşa că a lucrat la un roman, pe care l-a publicat in 2003 şi care a devenit curând un best seller internaţional ce a fost transformat mai apoi în film.

The Enchantress of Florence

Salman Rushdie, pe numele său întreg Sir Ahmed Salman Rushdie este un scriitor Englezo-Indian înconjurat de o suficient de mare controversă datorită unuia din romanele sale, Versetele Satanice, care a adunat multiple proteste din partea musulmanilor dat fiind una din temele sale: viaţa profetului Mohamed.  Scriitorul a fost numit Cavaler de Onoare de către Regina Elizabeta a II-a în iunie 2007 pentru servicii aduse literaturii. Deţine de asemenea şi rangul de Comandor din partea Ordinului Francez de Arta Scrierilor. A scris în mare parte atât lucrări de ficţiune cât şi nuvele şi povestiri. Printre romanele sale de succes, regăsim şi Seducătoarea din Florenţa, un roman  publicat în 2008, în propriile cuvinte ale autorului:  unul din romanele  la care a fost nevoie de „ cea mai multa cercetare” şi pentru care au fost necesari „ ani întregi de citit”.

Povestea începe cu sosirea unui asa numit Mogor del Amore ce pretinde a fi unchiul împaratului Akbar, un copil din flori al frumoasei prinţese, strămoaşă, Qara Koz ce-a fost răpită cu ani în urma de la curtea regală de lângă familia sa de  moguli, din India. In depănarea naşterii mogulului din flori, autorul introduce povestea a 3 tineri, Niccolo Machiavelli (Il Machia), Ago Vespuci şi Nino Argalia, ultimul dintre ei  devenind ulterior un mare erou al Orientului. Cartea reuneşte două părţi ale lumii în încercarea de a crea un pod între Est şi Vest pentru a înlătura rivalităţile şi neînţelegerile dintre Orient şi Occident. Acţiunea se dezvolta paralel într-o Florenţă aflată sub conducerea clanului de Medici, în epoca prinţului Lorenzo Magnificul şi pe de altă parte în lumea lui Akbar, fondatorul oniricului palat din Sikri Fatehpur, din care a domnit asupra nordului Indiei în a doua jumătate a secolului al XVI-lea.

Seducătoarea din Florenţa este o continuă lume de vis ce încorporează personaje de basm ce aleg să-si urmeze singure drumul în viaţă, ajungând până la a-şi crea o companie invizibilă cu puteri magice (Jodha, soţia invizibilă a lui Akbar) . Cartea se vrea a fi o lume a Florenţei renascentiste introdusă într-o poveste a unei poveşti cu personaje mitice, prinţi, prinţese şi moguli.  Lumea creată de Salman Rushdie în Seducătoarea din Florenţa este o lume a două mari civilizaţii reunite într-un basm de oameni mari pornit de la o serie de fapte istorice, scris în maniera specifică şi unică a lui Rushdie, ce dă impresia unui vis continuu din care nu mai poţi să te trezeşti. Şi totusi trezindu-te, după ce ai terminat de citit cartea, rămâi cu amintirea unui vis colorat în nuantele vii ale orientului, cu umbre cromatice ale unui Occident adesea întunecat de războaie şi lupte împotriva religiei.

Cartea e o dorinţă aprigă a scriitorului de a creiona un peisaj de pace între cele două lumi, ceea ce se dovedeşte a fi un lucru aproape imposibil, căci răutatea şi perfidia oamenilor este mai presus de orice încercare de a le opri.

Rusdhie spunea în cartea sa: „Cum ar fi să ne trezim în visele altor oameni şi să le schimbăm, şi cum ar fi să avem curajul să îi invităm în ale noastre? Cum ar fi dacă întreaga lume ar deveni un singur vis în stare de trezie?

Două minunate întrebări la care răspunsul ar fi probabil imposibil în realitate dar foarte complex într-o imaginaţie infinită de care din fericire dispunem, în care am putea să dezvoltăm povestea mai departe, schiţându-ne propria lume aşa cum ne-o dorim.

„Este o poveste romantică şi în acelaşi timp tragică,  în care personajele sunt sfăşiate între culturi şi epoci îndepărtate, fără a putea prinde rădăcini”

„O poveste ameţitoare, în tonalităţi baroce. Basmul lui Salman Rushdie ne poartă într-un trecut de vis, departe de pericolele şi iluziile vieţii noastre de zi cu zi.”

Despre poezie

Ca urmare a doua ore de discutii cu un scriitor din Liverpool, caruia nu-i voi mentiona numele din diferite motive, am realizat ca am adunat suficiente ganduri cat pentru a putea scrie o teorie sau as putea sa n-o numesc atat de pompos si sa-i spun o parere, despre poezie si cum ar trebui sa fie ea privita de oameni. Dintr-un punct de vedere modernist, unii oameni considera ca poezia ar trebui sa fie accesibila maselor, ca fiecare om are o voce si ar trebui sa fie incurajat sa si-o faca auzita si sa-si sustina sus si tare in fata altora, ceea ce simte si ce gandeste. O viziune ce se vrea a fi democratica si un pic fantezista as spune eu. In totala opozitie cu viziunea traditionala, aceea ca poezia este o forma superioara de arta care nu poate si nu trebuie sa fie accesibila oricui. Dezvoltand ideea traditionala, cu care sunt perfect de acord, am putea sa analizam anumite trasaturi ale poeziei pentru a face mai clara afirmatia ca metoda traditionala este una valida. N-am sa ma arunc in tot felul de descrieri si comparatii, numai pentru faptul ca nu sunt un critic de poezie si nici macar un amarat de poet incepator, insa as vrea sa exprim cateva ganduri pe care le-am adunat in aceasta privinta. Ascultand recitarea multor poezii scrise de autori contemporani, constat cu dezamagire faptul ca, in incercarea de a construi ceva nou, se pierde esenta unei poezii, si anume sufletul si sensibilitatea pe care ea trebuie sa o transmita omului. Sunt de acord ca toti trebuie sa avem o voce si pe cat posibil sa incercam sa ne exprimam sentimentele, insa nu cred ca toti sunt in stare sa faca asta, ori a incuraja un om fara cultura si fara talentul necesar, sa scrie poezie, mi se pare o aberatie de nedescris. Pentru a intelege o poezie trebuie sa ai doar suflet, spun unii, insa eu cred ca trebuie sa ai si ceva cunostinte, sa recunosti arta unei poezii si nuantele versurilor sale. Interpretarea unei poezii este bineinteles, subiectiva, dar cine poate sa inteleaga ceva scris cu o adevarata maiestrie? Decat cineva care impartaseste cunostinta si iubirea de arta. Daca am scrie toti, indiferent de nivelul de cunostinte, ne-am incurca in bratele unei caracatite de versuri amestecate si cuvinte fade ce nu exprima nimic. Cand citesc o poezie, ea trebuie sa-si lase amprenta asupra mea, sa o simt, sa am impresia ca poetul a patruns in tainele mintii mele si a preluat de acolo tot ce era mai bun si mai frumos si le-a asezat intr-o cascada de versuri. Altfel, la ce bun un text alb pe care nu-l pricepe nimeni, decat poetul insusi. Poezia trebuie sa ramana ridicata la rang de arta, iar arta nu trebuie sa devina ceva straniu sau avangardist, ea trebuie sa-si respecte radacinile si sa urmeze pasii stabiliti de predecesorii nostrii. Nu refuz modernitatea cu toate trasaturile ei, doar ca anumite lucruri parca si-au pierdut din insemnatate in lumea asta noua, si desi m-am nascut in aceste timpuri, sufletul meu tanjeste dupa ce-am citit in carti si am vazut in filmele vechi, unde nu se scriau poezii despre Facebook si Coca-Cola. Din pacate, asistam la o denigrare a artei, a comportamentelor si a bunului simt. Se pierd valorile si nu se ridica nimic nou care sa merite atentie. Si e pacat ca nu ne mai cunoastem radacinile, e pacat ca vrem sa fim cumva si nu stim cum, vrem sa fim diferiti dar din nefericire nu reusim decat sa ne afundam tot mai adanc in valtoarea unei rutine cotidiene care ne facem sa ne pierdem si ultima farama de bun simt.

Edgar Alan Poe-To my mother

Because I feel that, in the Heavens above,
The angels, whispering to one another,
Can find, among their burning terms of love,
None so devotional as that of “Mother,”
Therefore by that dear name I long have called you-
You who are more than mother unto me,
And fill my heart of hearts, where Death installed you
In setting my Virginia’s spirit free.
My mother- my own mother, who died early,
Was but the mother of myself; but you
Are mother to the one I loved so dearly,
And thus are dearer than the mother I knew
By that infinity with which my wife
Was dearer to my soul than its soul-life.

Sherlock Holmes

Astazi sunt in forma…stiu ca n-am mai povestit ce se intampla in viata mea….au presimtit eu ca o sa ma taxati ca scriu cam rar…ei bine si voi comentati cam rar. E scuzabil faptul ca ma aflu in sesiune si pe langa asta…m-am decis sa scriu posturi putin codificate…in ideea ca nu le vor mai intelege toti tontii care arunca cate un ochi pe aici in timpul pauzei de masa. Vroiam sa va povestesc despre Sherlock Holmes, caci am cam ramas in urma cu filmul saptamanii.  In ciuda faptului ca e regizat de Guy Ritchie…care trebuie sa recunosc , m-a cam surprins…dupa o tirada de filme mai mult sau mai putin interesante, aparand cu Sherlock Holmes. Ce-i drept n-a prea avut el mult de munca, Sir Arthur Conan Doyle a facut trei sferturi din treaba imaginand acest brav detectiv, trebuie sa fim sinceri si sa apreciem si munca regizorului, sfertul acela destul de important…partea cu alesul actorilor, Robert Downey JR si Jude Law fac un cuplu de exceptie in film, si mai ales transpunerea povestii scrise, in imagini, care mai de care mai interesante si mai alese din epoca  respectiva. Citisem cateva din aventurile lui Sherlock Holmes, stiam de faimoasa doamna Adler (jucata de Rachel McAdams), cea mai mare pasiune a lui Holmes, dupa munca sa bineinteles, nu stiam povestea ce se regaseste transpusa in film, insa am regasit acelasi umor sarcastic si aceeasi ” joie  de vivre” ,cum ar spune francezul, ce straluceste in personajul lui Holmes. Ar mai fi multe de spus , insa nu vreau sa va rapesc din timpul vostru pretios, am sa inchei aici mica mea expunere…Urmariti filmul, merita!

P.s : Am regasit imaginea atasata acestui post ca fiind remarcabil de  plina de semnificatii in ceea ce priveste pasiunea lui Holmes pt madame Adler si totodata si umorul fin ce-l gasim in film.

Forever young…forever cursed

Nu stiam ca esti atat de…..rece, ba de fapt stiam, stiam ca nu esti o fiinta umana, ca esti un soi de creatura malefica…privesti persoanele care-ti trec prin fata ca pe niste lucruri pe care trebuie sa le cuceresti, cand altii se pierd in vraja lor, tu nu te simti decat infometat pentru mai mult…vrei sa ai tot, vrei sa cuprinzi tot, sa posezi tot…Esti nemultumit cu fiecare fata care-ti trece prin pat, niciuna nu-ti ajunge, oamenii se invart in jurul tau ca in jurul unui zeu malefic, esti obisnuit sa ai tot ce-ti doresti, nu te gandesti ca la un moment dat iti vei gasi perechea. Tot ce-ai simtit pana acum , fie ele si sentimente puternice de ura si de pasiune, toate vor pali in fata sentimentului pe care-l vei avea cand o vei privi. Ea o sa-ti sadeasca noi radacini, o sa-ti coloreze lumea ta gri, va umple cu parfumul ei, mirosul putrezit din jurul tau, ea iti va colora visele, si toate astea doar pentru ca intr-un final sa dispara pe neasteptate….lasandu-te singur si neprotejat. Fara suflare in trupul tau gol, ai sa incerci sa zbieri….vocea iti va amuti…ochii se vor inchide si vei simti toata durerea pe care ai provocat-o in fiecare din povestile tale de viata.You’ll be forever young…but forever cursed.

P. S : Recomandare film….Portretul lui Dorian Grey.