Is it really real?

Ma uit insistent la ecranul alb din fata mea si prin minte imi zboara o multime de ganduri, clipe ce le-am trait, simtit, judecat zilele acestea,  ce-au fost inca o cantitate de nisip varsat in clepsidra timpului. N-am absolut nicio intentie sa fac din viata mea o poveste nemuritoare cu printi si printese in rochii colorate din matase stralucitoare si pietre nestemate. Per ansamblu nu prea am ce povesti, dat fiind faptul ca nu prea ies din casa iar cand ies nu depasesc granitele acestui cartier “minunat”. Si ma simt atat de inutila, nefolositoare, batrana si obosita, ca si cum ar fi trecut peste mine un sir intreg de ani plini de experiente demne de un film cu mare succes la box office. Trec dintr-o stare intr-alta mai ceva ca un bolnav cu tulburari severe de personalitate,  am ajuns sa schimb atatea masti ca incep sa pierd esenta fiintei mele. Fac ce fac sa fie mai bine, daram ziduri, sparg cetati, impart ganduri, incalzesc suflete, ucid vise, cant o fericire nespusa si un ochi parca imi plange si altu-mi rade. Sunt o fiinta cu jumatate de zambet zamislit de cine stie ce creaturi nestiute care exista intr-un taram indepartat unde curge lapte si miere( de fapt nu, parca lapte si ciocolata suna mai bine ). As fi vrut sa fiu spontana, vesela si glumeata tot timpul, dar la mine parca imediat cum iese soarele trebuie sa urmeze putina furtuna ca altfel n-ar fi treaba treaba. Si uite asa imi port lanturile aurii ale gandurilor, ma comport de parca cerul se invarte in jurul meu si raman cu impresii demne de zero absolut ( care apropo cica  nu exista ). Cateodata nici nu mai stiu cine sunt, ma cuprinde o stare de confuzie sora cu necunostinta si incep sa creionez alta lume ce mi s-ar potrivi mai bine pentru ca mai apoi sa ajung sa arunc desenul si sa incep altul dependent de starea psihica respectiva. Azi vreau sa fiu zana, ieri eram o printesa salbatica dintr-o lume in care timpul putea fi schimbat si maine… maine oare ce-am sa mai fiu? Ma intreb adesea, daca mai sunt oameni care se simt ciudati intr-o lume normala sau normali intr-o lume ciudata? Incep sa vad cam care-s dezavantajele vietii de adult si nu e un sentiment prea placut, maine cred ca o sa mai incerc odata sa fug in lumea copilariei…

Am nevoie de o impunsatura de ac, de un sut maiestuos in fund, de o vorba inteleapta spusa la betie, de o aripa de inger sa nu-mi mai fie frig, de un cantec de liniste sa-mi potoleasca pasarelele ce-mi canta in cap, de o voiosie nemaipomenita imbracata in tristete, de un vis frumos de toamna, de o atingere calda de om, de-un gust dulce amarui de dragoste.

Lost and found

I listen to each drop of rain falling down on my dirty window pane, whispering some kind of secret of humanity. Suddenly, in the darkness, in the gray of the outdoors I hear a thunder , it’s a thunder that speaks to us of the lack of the sun on my dark street. I descend to the great outdoors with the burning desire to take a walk, because the heat in my home makes it so difficult to bear. It’s raining, with big and heavy tears, they fall on my shoulders and I feel like their dampness is putting out the ceaseless longing for you. On lonely alleys in the park, I wonder , just me and my umbrella, a restless soul in search of a dream. The benches line up at an equal distance towards me, their green dye has turn to gray, that dirty gray, dirty of black mud mixed with water. The naked trees rustle, swinging their lifeless branches in the wind. The flowers lower their faces to the ground as the plenty drowns their senses. Empty alleys, naked trees, empty benches, abandoned playgrounds. An old building looks as if it greets me in a sober and lonely way, with tall doors, old and almost rusty , with an abandoned big and empty tower. Wild ivy makes its way, defending its territory all around. I let myself lured by this antique building, thinking of the astonishing resemblance with my life. Through that big door , split slabs creaked under my footsteps, a smell of rot and a lugubrious noise of the rusty doors shut, behind me. Inside old furniture and dust graciously scattered on the floor, a colony of ants welcoming me by running everywhere, on the walls, great paintings with abstract drawings, with their black frames, touched by time, in the corners spiders make their way by weaving a thin cobweb that they use to capture food. As I move forward through each and every room, deserted all of them, lonely such as I., I find a chest of drawers, within it, a box with ten letters or so, love letters, bitter love, sweet love, sprinkled with sand and drowned in the tears of a fantastic creature. I went down the stairs, bloody tears dripping from the roof. Downstairs, I let myself sit on the black floor, letting free all my thoughts. It was getting dark outside and the rain wouldn’t stop pouring. The creature looked at me, and with no fear smiled and said: You’ll be fine. I felt an absolute silence, a calmness never felt before, how could it be so, when I carry the hardest burden of them all: disappointment. I stepped outside and the rain had stopped, the clouds had scattered leaving the warm sun rise again, alleys filled with flowers, people, happy and smiling people. My dress was white again, the trees were green again and so were the benches I once saw empty and dark. No more despair, no more tears, no more emptiness. Like a phoenix reborn from its ashes,  I woke up thinking that only I can fix my mistakes, only I can color the clouds , the flowers and the grass in my own cheerful colors.

Wonderland

If I had one wish to share, I’d choose to fly, spread my wings and fly, just like a bird. I would be free and all of my fears will have become nothing and all of my hopes will have been cherished and not in vain. If I could choose how my life would be, I’d prefer that the only sound I hear, waking up in the morning, should be the sound of music, and all that I could see when my eyes open for the first time could be the image of a little shining ray of light that sparkles in the morning sun, and all that I could bear would be the affection and the love that should be present in our every day behavior.  I would like to live in a world that’s full of  love  and happiness, where there’s no greater joy than a smile that lights up your face. Where flowers bloom in the early morning sun and birds sing their happy lullabies. If I had one wish , I’d wish for sensible and hopeful people, for there’s no such thing as impossible for a brave heart. I’d wish they all had simple yet powerful dreams, and they would all posses the strenght to do whatever pleases them. I dream of a world where there’s no sadness and no madness, where dreams always come true and everybody is happy. Where children are cheerful as they should be, and where nature is grand and beautiful.  I’d wish for all that and more, as I know my wishes may one day come true, I lay awake and think about all that’s great in my life, all the little pieces, I listen to all my favorite songs and dream about my perfect little world. I know I’ll never get the whole, but at least I’ll know I’ve tried and I will have obtained a small portion of my dreamland in the eyes of love in all its forms.

Whatever it takes

Trecea timida, pe strada, cu pasi usori si mici, calca pamantul de sub picioarele sale ca si cum ar fi plutit, nu avea o destinatie anume, se indrepta insa involuntar catre strada lui. Pasii o purtau pe stradute ascunse, mici si intortocheate, zgomotele se amestecau in auz ca rumoarea furnicilor muncitoare, visele ei se colorau incet incet de sentimentul acela inaltator, pasea nesigura si totusi parca stia ca oricum ar calca, drumul o va duce mereu la el.  Fiecare secunda din calatoria ei reprezenta inca o secunda trecuta din timpul pe care il avea sa ajunga acolo unde isi dorea. Pe drum s-a intalnit cu Nerabdarea, Tristetea si Dorinta, a stat putin si-a ales sa continue calea cu Dorinta, parea cea mai buna solutie in acel moment, nestiind ca pe viitor ar fi fost posibil sa ajunga sa se intalneasca din nou cu celelalte doua, fara sa fi intentionat. Strabate kilometri de trotuar, trece pe langa un sir de blocuri gri, soarele isi reflecta caldura in asfaltul incins, iar aerul e aproape irespirabil. Nu simte asta, nu simte nimic din ceea ce pare ca o opreste din drum, in imaginatia ei bate mereu un vanticel racoros, isi face curaj sa mearga mai departe , caci e sigura ca va ajunge intr-un final acolo. Drumul pare lung si anevoios si parca toate se impotrivesc, atatea lucruri ce nu se leaga, atatea ganduri pustii cer raspuns unor intrebari seci. Dar ea, ea e manata de dorinta si de dragoste, ea calca pe asfalt cu pasi usori si nici soarele, nici praful, nici toate obstacolele ce apar in calea ei n-o vor opri din drum, fiindca stie ce isi doreste si va face absolut tot sa obtina. Va ajunge acolo purtata de incredere si de vointa, fiindca nu-si poate imagina viata fara acea nuanta stralucitoare  ce-i lipseste din paleta de culori.

terapia prin vise

M-am trezit de dimineata intr-o atmosfera apasatoare si rece, afara ploua si e frig, ma reintorc in lumea viselor unde nu exista durere si nici tristete ci doar dealuri colorate de vata de zahar si cerul de un albastru visator, la padurile pline de flori de nu ma uita si carari pe care ratacesc intr-o liniste completa. Acolo unde timpul trece incet si clipele se succed una dupa alta cu o bucurie intensa lasand plin sufletul de dorinte. Uneori parca nu traiesc in lumea asta cruda si rece ci plasmuiesc o alta ce-mi da satisfactii nemarginite si ma invata sa am rabdare , sa visez… In visul meu nu pot fi controlata de nimeni, nu pot sa ma supar, fiindca eu decid cum curg momentele si eu colorez atmosfera in nuantele gandurilor mele. Spuneti ca-i rau sa fii visator, ca-i bine sa fii ancorat in realitate,  dar la ce atata chin si tragedie cand in visul meu sunt eu stapana si decid ca toate astea sa nu mai existe.  Am fost si raman o visatoare, caci de realitatea imi este urata imi recreez viata in vis si am sa fac asta pana cand visul va deveni viata si viata va deveni un vis.  Mai sunt cateva zile de vacanta in lumea reala, in visul meu toata viata e o vacanta nesfarsita plina de bucurie. Iar visul meu cel mai aprig este sa aduc lumina si dragoste in realitate si sa-i fac pe cei indecisi sa fie sigur de ce vor, pe cei ce le este frica sa-i fac sa prinda curaj sa zboare, pe cei ce iubesc sa-i fac sa spuna asta fara teama caci nimic bun nu iese din pastrarea secretului neatins. Visele sunt facute sa implinite cu speranta si ardoare…indrazneste sa visezi!

“Imagineaza-ti ca toti oamenii isi traiesc viata in pace. Poti spune ca sunt un visator dar nu sunt singurul” John Lennon

” A visa inseamna a crea.  O dorinta este o chemare. Sa construiesti o himera inseamna sa provoci realitatea” Victor Hugo

“Daca a visa putin este un lucru periculos, leacul nu este sa visezi mai putin, ci sa visezi mai mult, sa visezi tot timpul. ” Marcel Proust

Timp, natura, oameni

O pereche de ochi de caprioara priveau peste campia deasa si verde smarald, din cand in cand ridicandu-se spre cer si admirand culoarea albastru azur, imaginandu-si ca intr-o zi sufletul lor se va ridica acolo sus… Avea vise , vise ce nu incetau sa reapara in calea ei, puternic exprimate de catre un psihic afectat. Nu mai simtea diferenta intre ce era real si ce era fantezie, stia doar ca vrea iubire, atentie, afectiune. Culorile primaverii contrastau de la rece la cald, de la curcubeul vesel al amestecului de flori proaspete pana la raceala ploii ce cadea pe caldaram, odata pe saptamana, stingand totul in calea ei si umezindu-i obrajii. In visele ei, era cand singura, cand acompaniata de catre cineva drag, avea un simt puternic de tristete impletita in bucurie, starea i se schimba de la un minut la altul iar gandurile ii jucau feste de parca ar fi fost niste umbre ce nu-i dadeau pace nicicand.  Vremea de afara ii influenta spiritul, calmul ei aparent era o armura stralucitoare pentru ce se ascundea de fapt in interior, luptele care se duceau in suflet si raceala pe care o simtea ii transforma trupul intr-un manunchi de raze , de tremur, de teama. Goliciunea sufletului ei devenise totala, tot ceea ce a fost creat in jur s-a daramat ca un castel de carti la prima adiere de vant. Singura strabate acum poteci umbrite, intunecate cu iz de slabiciune si durere, aparent puternica, ea isi aduna fortele sa piarda pentru ultima oara. In jur, natura isi urmeaza cursul, copacii se usuca pentru a inverzi, florile cad pentru a rasari din nou la primavara, cerul se innoreaza numai pentru a deveni insorit din nou, iar ploaia cade in picuri grei numai pentru a spala praful si greselile celor ce-au pacatuit. Timpul, acest dusman al nostru, isi vede de calea lui, nu poate fi oprit din periplul sau. Noi toti suntem niste furnicute care asteapta sa fie zdrobite de talpa unui picior mare, iar viata noastra valoreaza probabil cat varful unui ac, sau poate nici atat. Lumina ei s-a stins, soarele ei a apus, dar doar pentru a rasari din nou, mai puternic, mai luminos, rasfrangandu-si razele doar pentru a incalzi un suflet ce si-a pierdut speranta.  Lasa in urma ei, bogatia scrisului si gandurile-i negre, stiloul care imprima cerneala unor clipe de neuitat si sclipirea unei minti marete.  ” Cand prin aceasta lume sa trecem ne e scris ca visul unei umbre si umbra unui vis”

Mai jos una din poeziile mele preferate…. Despartire      M. Eminescu

Tot alte unde-i suna aceluiasi parau:
La ce statornicia parerilor de rau,
Cand prin aceasta lume sa trecem ne e scris
Ca visul unei umbre si umbra unui vis?
La ce de-acu-nainte tu grija mea s-o porti?
La ce sa masuri anii ce zboara peste morti?

Totuna-i daca astazi sau maine o sa mor,
Cand voi sa-mi piara urma in mintea tuturor,
Cand voi sa uiti norocul visat de amandoi.
Trezindu-te, iubito, cu anii inapoi,
Sa fie neagra umbra in care-oi fi pierit,
Ca si cand niciodata noi nu ne-am fi gasit,

Ca si cand anii mandri de dor ar fi deserti -
Ca te-am iubit atata putea-vei tu sa ierti?
Cu fata spre perete, ma lasa prin straini,
Sa-nghete sub pleoape a ochilor lumini,
Si cand se va intoarce pamantul in pamant,
Au cine o sa stie de unde-s, cine sunt?

Cantari tanguitoare prin zidurile reci
Cersi-vor pentru mine repaosul de veci;
Ci eu as vrea ca unul, venind de mine-aproape,
Sa-mi spuie al tau nume pe-nchisele-mi pleoape,
Apoi – de vor – m-arunce in margine de drum…
Tot imi va fi mai bine ca-n ceasul de acum.

Din zare departata rasar-un stol de corbi,
Sa-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi,
Rasar-o vijelie din margini de pamant,
Dand pulberea-mi taranii si inima-mi la vant…

Ci tu ramai in floare ca luna lui april,
Cu ochii mari si umezi, cu zambet de copil,
Din cat esti de copila sa-ntineresti mereu,
Si nu mai sti de mine, ca nu m-oi sti nici eu.

sursa foto

Dor de tine, dor de noi!

E dimineata, afara se aud pasarele cantand, ma trezesc cu greu in mirosul de cafea ce alteori imi incanta diminetile, privesc pe geam la copacii goi, 1 martie ar fi fost prima zi de primavara dar pomii sunt inca goi, cu ramurile atarnandu-le singuratice, cu un aspect trist. Orasul e tot gri, si astazi… Ca niste furnicutze, oamenii se indreapta catre serviciu in pas repejor, pasii lor se amesteca pe caldaram , gandurile lor se impletesc in aer iar fetele lor denota melancolie si tristete. Cerul e gri, astazi cred ca ploua, oricum ploua de mult pe strada mea, ploua atat de tare incat credeam ca nu se va mai opri niciodata furtuna. Soarele si-a intors de mult fata dinspre noi, iar toata veselia primaverii e ratacita pe undeva prin cotloanele unei biblioteci pline cu carti colorate cu peisaje. Ma intreba cineva ieri, daca gasesc vreun strop de bucurie ,de ” joie de vivre”,  de dragoste, de libertate in Bucurestiul asta gri? I-am spus ca uneori  libertatea este inteleasa gresit, ca bucuria poate fi gasita in roua de pe frunze, dimineata, dar dragostea…dragostea lipseste, lipseste de pe chipurile oamenilor, lipseste din suflete. e ca si cum un intreg oras ar fi fost blestemat de catre o vrajitoare rea care ne-ar fi condamnat la o viata plina de griji, plina de suferinta si fara dragoste. Fiecare chip ce-l vad pe strada imi inspira atata singuratate, de parca ne-am fi nascut sa nu avem parte de cel mai frumos sentiment din lume.  Ne privam singuri de cel mai bun lucru, ne privam de dragoste din tot felul de motive stupide, in tot felul de conjuncturi idioate, in loc sa ne permitem o secunda sa visam la ceea ce am putea avea, noi ne oprim in loc si refuzam categoric orice forma de afectiune, fiindca in trecut a adus cu sine, momente de panica si durere.  Curajul de a relua visele, l-am pierdut de mult, in vremurile cand am fost dezamagiti de catre neimplinirea vreunui vis. E dimineata, m-am trezit cu gandul la dragoste, la lume, la cei apropiati, la flori, la copaci, la cer, la strazile pustii, mi-e un dor imens de tot ce insemna viata mea pana acum, nu-mi place golul asta ce-l simt si ce mi se aseaza in fata privirilor cu atata nonsalanta. Nu inteleg de ce trebuie sa fie asa, toate astea sunt un mister pentru mine, nu ma simt in largul meu in lumea asta, in orasul asta…Mi-e dor…

Any more than a whisper

Any more than a whisper…any sudden movement of my heart…and I know.. I’ll have to watch them pass away, just get through this day…Ca asa-i in viata: mai pierzi mai castigi, dar de ce pierderile sunt intotdeauna mai greu de suportat? Se pierd momente bune si sentimente placute, se pierd in neant si pentru o clipa ma izolez in adancul gandurilor si raman acolo blocata si vars picaturi de sange, ma doare amarul asta ce-mi inconjoara viata uneori. Incerc sa nu ma adancesc tot mai tare in abis.  De fiecare data cand am facut-o ,am reusit sa revin la suprafata incalzita de soarele de dimineata al unei primaveri. Cum pot eu sa ma opun naturii, sa n-o las sa-si urmeze cursul, cum pot eu sa ma pun in calea lucrurilor ce vor aparea in drumul meu, cum sa schimb ce-a fost hotarat deja pentru mine? Nu pot…eu pot doar sa sper ca ce-mi va fi dat sa am sa compenseze intr-un fel toata tristetea asta pe care o simt uneori si toate lipsurile pe care le am acum.  E noapte…ora 2….afara ploua cu picaturi mici….se aud cum trosnesc pe pervaz, e tarziu..si vreau sa dorm, vreau sa uit, vreau sa ma trezesc si totul sa fie bine. Vreau…dar cine stie ce ma asteapta. Eu am renuntat la trecut…pentru mine, pentru linistea mea mentala. Am incredere ca o vor face si altii….sunt atatea lucruri frumoase de trait in viata asta, decat sa pierdem timpul plangand dupa zile ce nu se vor mai intoarce niciodata. Suntem aici, suntem prezenti…oricum ar suna viitorul eu am curaj sa risc. Tu ai?

Undertow

Sa scriu…sa nu scriu….imaginatia imi zboara ca o pasare abia iesita dintr-o colivie…Am atatea ganduri si totusi niciunul, nu reusesc sa le adun, as vrea sa le strang in pumn si sa le dau drumul numai cand vreau eu, sa inchid in palma maretia clipei de ieri, parfumul zilelor de saptamana asta, sunetul clipelor de azi, sinceritatea clipelor de maine…Visul asta ce ma cuprinde pe zi ce trece pare tot mai real, am strans atat de multe amintiri frumoase, le-am legat frumos si le-am asezat intr-un cufar. Am vrut sa aduc in viata mea lumina si lumina se facu, am vrut sa aduc in viata mea senzualitatea picaturilor de apa pe pielea fierbinte, am vrut sa ascult cantecul unui suflet aproape de-al meu, am vrut atat de multe si cazand si mereu ridicandu-ma, am reusit sa le adun in viata mea. Si acum? Ce e de facut? Oare am gasit ce-am cautat? Oare visul asta se va stinge si el… incet ca multe altele ce mi-au umbrit uneori zilele? Sau va renaste, va creste si va deveni realitate, nu…nu i-as spune asa, realitatea e un cuvant prea dur pentru ce ar trebui sa fie. NU, eu raman la visul meu, raman la fluturii mei ce ma poarta prin campia de flori de primavara, printre parfumuri de suflete dragi si rasuflari de ingeri. Mi-e dor, iar mi-e dor, as vrea sa cuprind in mana toate visele noastre si sa le repornesc, sa le reaprind, sa fim iar niste copii cu idealuri si sperante nepretuite… Cand am sa imi dau seama ca oamenii nu zabovesc in a ma cunoaste, iar cei ce se opresc o clipa si asculta muzica inimii mele nu raman atat cat mi-as dori eu sa stea. Si fiecare prieten ce-mi pleaca de alaturi, pleaca cu o parte din mine, sunt multumita ca macar le ramane ceva de la mine…asta ma face fericita. Iar pentru mine…pentru mine , bucuria zilelor cu tine…

Ce-a mai ramas

Printre picaturile ce curg din cer, ce-a mai ramas, dupa fulgerele ce lumineaza pamantul innecat in lacrimi, ce-a mai ramas din roua calda din diminetile cu soare, ce-a mai ramas din lumina soarelui ce incalzea chipurile trecatorilor, pe drumul lor spre glorie, ce-a mai ramas din ultimul strop de afectiune ce exista intre acei doi oameni ce se iubeau atat de mult candva? Nimic…a mai ramas…nimic. Vantul a maturat toate frunzele ce impodobeau copacii simtirii lor, ploaia a stins focul iubirii lor, nisipul a acoperit cu fasii de matase ultima lor imbratisare. S-au despartit precum frunzele de copaci, precum semintele de mac ce zboara in atmosfera, precum norii dupa ploaie. Au lasat in urma amintirile primelor clipe impreuna, primul sarut, prima noapte de dragoste, s-au despartit cu tristete in suflet, dupa o perioada in care inca mai sperau unul la celalalt, iubirea lor s-a frant cum se frange o ramura de pin in bataia vantului. Ce-a mai ramas? Nimic? Au mai ramas zambetele pe care le-au impartit impreuna, au mai ramas privirile tandre ce si le aruncau pe furis pe strada, au mai ramas dusurile calde ce le faceau amandoi si spuma capuccino-ului ce-l beau impreuna in dimineatile calde de vara pe canapeaua din bucatarie. Au ramas saruturile dulci ce si le furau de fiecare data cand ieseau , plimbandu-se mana in mana pe aleile din jurul parcului lor drag, si caldura sufleteasca , a mai ramas primul “te iubesc” spus in seara de Anul Nou. S-a terminat frumoasa lor istorie , au ramas prieteni, poate….viitorul le va arata daca si cu ce au gresit. Urme de lacrimi au mai ramas pe obrazul ei, le sterse repede , caci ele insemnau sfarsitul si ea nu vroia sfarsitul, mai ales acum ca venea un nou inceput, poate mai cald si mai luminos decat cel ce-a fost candva. Continua sa-i ceara lui Dumnezeu speranta, sanatate si pofta de viata atat pentru ea cat si pentru el.  El merita ce e mai bun pe lumea asta, fiindca a facut-o sa zambeasca atunci cand credea ca toata lumea ei s-a prabusit  si nu putea sa respire. Multumesc, ai fost un inger bun si sper sa gasesti pe aleile drumului tau un suflet care sa-ti daruiasca ce mi-ai daruit tu mie.