A sea of heavy burdens

Uneori ma uit in urma peste ceea ce am creat, real sau virtual, peste tot ceea ce am scris sau savarsit in ultima perioada sau chiar in altele de mai inainte. Uitandu-ma, devin judecatorul propriei mele vieti, devin nemiloasa, sobra si cu o dorinta apriga de a cuprinde tot mai mult, de a asimila tot ce m-ar face sa devin si mai buna decat sunt sau am fost. Judec poate cu asprime, uneori, greseli ce puteau fi iertate, oameni ce puteau fi lasati sa isi dea cu parerea. Am vrut intotdeauna sa devin o influenta, un om care i-ar putea invata pe altii cate ceva din ceea ce a adunat in urma diferitelor lupte cu viata sau cu sine insasi. Poate as fi putut sa fac mai multe daca nu as fi trait sub sabia demonului mandriei si arogantei, poate ca modestia ce incerc sa mi-o impun ca mod de viata, ar putea sa schimbe cate ceva in ceea ce ma asteapta. Privesc spre viitor cu ochii larg deschisi, dar inca ma orbeste o lumina din trecut, straluceste vag dar suficient cat sa ma impiedice sa vad clar viitorul. Sunt doua personaje ce se lupta pentru suprematie, uneori castiga unul, alteori castiga celalalt dar lupta nu se termina niciodata. Am atatea de spus, dar niciodata nu gasesc suficiente cuvinte sa exprim ce mi-as dori sa transmit, asta ma face sa ma simt neputincioasa, pentru ca inca nu am invatat tot ce trebuie invatat. De altfel, continui sa-mi doresc rabdare, caci imi lipseste cu desavarsire, si mult curaj sa ma avant in valurile inspumate ale marii de greutati. As vrea sa pot sa privesc inapoi, peste ani, si sa fiu mandra de ceea ce am realizat, sa rad de momentele de stangacie si sa zambesc la gandul ca intr-o viata, nimeni nu le poate sti pe toate.

This is me

Cand eram copil mi se spunea ca am un numar nelimitat de alegeri de facut in viata, viata pentru mine urma sa fie un sir neintrerupt de peripetii si de vise marete ce aveau sa-si gaseasca implinirea fix sub ochii atenti ai parintilor mei. Pentru ei eram fetita aceea mica ce vroia multe si gandea ca atunci cand va fi mare va putea fi orice isi doreste ea. Si pot, inca pot fi ce vreau sa fiu, inca am sperante, am vise, si n-am incetat niciodata sa imi imaginez ca voi fi ceea ce am dorit candva. Am indeplinit cativa pasi din planul meu si mai am cativa, am incredere ca voi ajunge la finalul acestui drum. Si totusi sunt oameni acolo care au si-au inceput periplul in viata ca si mine, cu ganduri si sperante mari, de neinteles insa pe masura ce au inaintat in viata, au cazut prada resemnarii, au uitat de ce se afla aici, si acum se multumesc spunand ” asa a fost sa fie”. De ce? De ce isi traiesc unii viata atat de trist, de ce se multumesc cu atat de putin, cu o viata mizerabila si cu oameni care nu au ce cauta imprejurul lor? N-am reusit sa inteleg niciodata ce ii face pe unii sa renunte si sa se opreasca intr-un  punct spunand ” pana aici, nu mai pot mai mult”. Eu cred ca se poate, si se poate oricat de departe ar alerga imaginatia noastra, se poate face orice, atata timp cat exista spiritul acela viu in om, cat exista o inima care-mi bate in piept si forta in brate, pot ajunge unde vreau sa ajung. N-am sa ma multumesc niciodata cu putin, si atat timp cat fiecare bataie a inimii mele continua sa fie la fel de puternica ca in ziua cand am aparut pe aceasta lume, am sa traiesc, cu bune cu rele, am sa traiesc! Mama imi spunea ca pot face orice , trebuie doar sa muncesc si sa pun suflet in ceea ce fac. De-asta tot ce fac eu e frumos si bine, fiindca pun suflet, fiindca imi pasa si stiu ca-s rari pe planeta, oamenii ca mine, dar nu ma pot abtine sa fiu cine sunt!

Footprints in the sand

Astazi m-am trezit dintr-un vis oarecum frumos, rataceam pe plaje pustii, priveam pescarusii cum plutesc purtati de vant si soarele ce intra in mare. Lasam urme in nisip, asa cum lasam urme si in viata de zi cu zi. Si-apoi m-am trezit , mi-am adus aminte de realitatea cruda in care traim, de criza asta financiara de care se tot vorbeste in fiecare zi, oamenii devin tristi, apatici, grija zilei de maine ii ucide incet. Ma uit la stiri, zau ca parca se inmultesc crimele pe zi ce trece, neglijenta, ura intre rase, furtul si necredinta.  Devenim din ce in ce mai grabiti, trecem prin viata fara sa ne mai gandim la ceea ce ar putea sa ne bucure, ne panicam din orice, ne facem atatea griji pentru ziua de maine incat ajungem sa ne uitam pe noi insine, sa ne pierdem in negura vremii. Tot mai incrancenati, tot mai nervosi ne urcam in metrou tacuti si obositi doar pentru a ajunge intr-o casa unde nu ne asteapta nimic. Cred ca mai sunt si oameni care traiesc pentru ei, dar acestia sunt putini, palesc in fata majoritatii . Ne indreptam spre un viitor incert, un viitor subjugat de tehnologie, un viitor sumbru si rece, cu pasi grabiti inaintam in valtoarea societatii incercand sa ne acomodam chiar si cu lucruri ce nu ne aduc satisfactie. Oare mai avem timp sa ne uitam in urma la perioada copilariei sincere, la cei dragi ce inca ne mai sunt alaturi desi noi i-am abandonat de mult?  In loc sa ne fie bine, ne va fi mai rau?  Sfarsitul nostru oare se regaseste in acele trasaturi sumbre ale viitorului? In mlastina de ganduri triste omul se scufunda pe zi ce trece tot mai mult si cu el toate valorile si ideile unui intreg secol de cunoastere. Ne vom produce singuri finalul, intrebarea ce vine ironic este: ” va fi bine, va fi rau?”

Past tense

Azi mi-e dor, mi-e dor de trecut, se intampla ca eu cea singuratica si melancolica sa fi avut o gasca de prietene foarte vesele, eram mereu peste tot. Undeva pe drum ne-am ratacit, am pierdut acel “ceva” ce ne facea sa fim unite, am pierdut increderea in noi, am permis unor factori exteriori sa ne dezbine. Am devenit apatice, triste, ingropate in tiparele comune ale existentei. Si uneori stau si ma intreb cum de-am ajuns asa, cum de am pierdut magia, oare ar putea fi pentru ca ne-am ratacit pe noi insine? Ne-am aventurat in aglomeratia vremurilor prezente si am ratacit trecutul vesel, oare lumea in care traim ne face sa luptam fiecare pentru sine? Oare am devenit cumva niste papusele legate de o sfoara, controlate de un destin prea trist? Am pierdut esenta prieteniei noastre, am pierdut scrisorile pe foi colorate in favoarea emailurilor, am pierdut felicitarile sclipitoare in favoarea comentariilor cu sclipici de pe hi5, am pierdut simplitatea, puritatea, ne-am pierdut pe noi…Mi-e dor de vremurile vechi, cand prietenia insemna ceva magic, cand oceanul viselor noastre era atat de adanc. Unde suntem, ce cautam in lumea asta trista plina de discontinuitate? Ne mai permitem sa zambim, sa ne plimbam pe alei straine? Viitorul cum suna? Ne vom intrista si mai tare? Mi-e dor de naivitatea copilariei, de acadelele de capsuni, de jocurile vechi si de guma turbo.