Un joc de sah

Privesc trist spre taste, gandindu-ma ce lucruri minunate sa mai spun. Degetele alearga peste randuri, se impleticesc in ganduri. Reusesc se redau cateva cuvinte banale, care nu ajung sa caracterizeze nici macar o jumatate din ceea ce simt. Zilele se succed una dupa alta intr-o imbratisare trista dinaintea unei despartirii, iar mirosul clipelor amintite se duce incet odata cu o pala de vant ce adie usor. Imi pun atatea intrebari la care nu gasesc raspuns pentru ca uneori raspunsul e prea greu de tolerat, de suportat. E clar acum, mai clar ca niciodata, e limpede. Viata e simpla si nu necesita ore in sir de filozofare asupra ei, trebuite traita cu rau cu bine, chiar si atunci cand simti ca se rupe o parte din tine pentru ca a trebuit sa renunti la ceva ce-i era drag inimii tale. Nici atunci, in toata dorinta de abandon si sentimentul de ura fata de toti si toate, cand a secat ultima lacrima si s-a auzit ultimul strigat de ajutor, nici atunci nu renunti. Pana la urma toate’s grele, probabil dificultatile sunt cele ce dau nuanta acestei vieti, caci vorba unui citat, ele fac momentele fericite sa para mai lungi si mai intense. Chiar de scriu randurile acestea intr-un moment in care toate merg prost, n-am sa mai permit sa ma pierd in renuntare. Ma incred in speranta ca la urma urmei, totul se poate rezolva cu rabdare, timp si calm. Cat despre ceilalti, ei sunt intotdeauna o parte dintr-un joc de sah invizibil pe care il port cu mine in permanenta. Conteaza enorm de mult chiar daca uneori piesele trebuie sa iasa de pe tabla de joc, ele revin cand jocul se reia. E complicat, stiu, dar pare-mi-se ca viata-i complicata din orice unghi ai masura-o. Si uite cum vine timpul pentru o noua miscare. Oare cine o sa iasa in pierdere de data asta?

Il primo amore non si scorda mai

In toata ceata zilelor de iarna spre primavara, sub norii grosi de fum si cenusa ce inconjoara portile imaginatiei mele se ascunde ultima raza de soare ce incalzeste subtil portiunea de suflet ce-a mai ramas in urma revolutiei inimilor. Zilele astea ma simt o forma fara fond, o gura fara zambet, un cer fara soare. Ma simt confuz de indecisa, de parca nuantele de roz din viata mea se ratacesc in codrul intunecat al sentimentelor. Imi lipsesc anumite lucruri, imi lipsesc secundele de rabdare si minutele de incordare, ba chiar imi lipsesc visele si certurile.  As vrea sa opresc timpul, sa-l intorc, sa rasucesc cheita cu cativa ani in urma, sa pot schimba toate neintelegerile si sa ma bucur de timp mai mult. Am avut timp suficient sa iubesc, sa rad si n-am profitat de el. M-as intoarce atunci la prima intalnire, primul sarut, la prima privire si prima minciuna, primul zambet si prima atingere. M-as intoarce si m-as bucura de fiecare secunda ce s-a incapatanat sa fuga, m-as bucura de noi cei de mult, amatori in arta dragostei. Parca n-am simtit suficient de tare apropierea ce trebuia sa urmeze, rupand lanturile unei normalitati ce ne-a fortat sa mentinem distanta. Parca n-am stiut sa pretuiesc ce avea sa fie singurul lucru dupa care tanjesc acum. Oare se vor mai intoarce clipele frumoase de care ne-am despartit atat de rece? Sau vor veni altele noi mai curajoase si lipsite de tacere dar nu si de sentiment? Oare ne vom mai vedea mio bello amore?

Confused

Adesea m-am intrebat ce-i face pe oameni sa fie cruzi, ce anume gena sau celula ii corupe in a fi mereu egoisti si rai. Si cum n-am reusit sa gasesc un raspuns pentru intrebarea asta am continuat sa traiesc in pofida faptului ca aerul parca devine irespirabil cand ma aflu in vecintatea unui astfel de om. Deseori incerc sa captez cat mai multe imagini si sunete, sa le pastrez si sa le redau atunci cand situatia o cere. Incerc sa recuperez tot aerul pierdut aflandu-ma in apropierea unor astfel de creaturi. Ma uit in oglinda si imi spun ca poate am si eu trasatura asta cateodata, ca uneori iese si din mine creatura aceea malefica ce ar trebui sa fie ingropata pe veci sub metri intregi  de pamant. Balanta s-a rasturnat facandu-i tot mai mult loc rautatii in oameni, poate din cauza situatiei sau a vietii prezente, sau poate doar ca lumea si-a pierdut echilibrul. Aproape in fiecare dimineata ma uit cu ochii ficsi si goi la aceasta pagina nuda de blog si prin gand imi zboara sute de idei pe care as vrea sa le astern insa, contrar asteptarilor, nu le pot aseza in cuvinte. Alteori ma tem ca nu sunt suficient de complete cuvintele mele si am impresia ca nu sunt suflete care sa aprecieze ceea ce vreau sa exprim, in singuratatea noptii sa se auda ca un ecou a ceea ce a fost, o avertizare pentru ce va veni. Dar ideile vin si pleaca si niciodata nu lucrez suficient la evidentierea lor, poate ca sentimentul de a renunta ma cucereste mai repede decat vointa. Si uite asa trec zilele, intr-o impletire vie  a secundelor, a plimbarilor, a conversatiilor cu alti oameni, a cantecelor si a dragostei. Toate incep pentru a se termina, iar undeva la mijloc lucrurile se precipita sau se pierd, intervin tot felul de drame si fel si fel de ganduri pe care nu le putem potoli. Ne intrebam ce e viata, unde ne duce ea si ce ar trebui sa facem sa o traim “cum trebuie”. Pai s-o traim, zic, dar fara sa o gandim, fara sa meditam atat asupra scopului. Ceea ce ne opreste sa ne bucuram de ea este gandul constant ca nu facem ceva bine si permanenta intrebare “De ce?”. As vrea sa-mi spuna cineva cu adevarat fericit cum a reusit sa treaca prin viata fara regrete si fara intrebari, as vrea sa aud o vorba care sa ma impinga sa merg mai departe, nu mai vreau sa aud lucruri puerile, fara culoare si sens, refuz sa mai ascult vorbe alandala doar de dragul de a fi spuse. De fapt nici nu stiu de ce creez atatea intrebari si ma invart in jurul lor ca o pisica dupa propria-i coada, parca spuneam ca trebuie sa traiesc…

L.E:” Omenirea nu-si pune niciodata o problema pe care n-o poate rezolva pana la urma.” Marx

Buried alive

Vremuri reci, vremuri crunte…parca se darama tot in jurul unei umanitatii ce nu mai stie sa-si recupereze nici credinta si curajul. Pe zi ce trece apar tot mai multe obstacole in calea noastra si indiferent de varsta suntem supusi unor chinuri ce sigur nu-si aveau locul intr-o poveste normala de viata. Fiecare pas ce-l facem duce spre nicaieri si toate minutele de rautate se aduna formand din ce in ce mai multe ore de suparari, nervi, stres, oboseala. Uneori inchid ochii si ma retrag in coltul meu de camera gandindu-ma ce sa fac sa merg inainte, cum sa adun curaj si forta sa calc peste ranile ce ne sunt provocate neincetat. Parca-i totul in van, li se permite sa respire aer si celor ce nu au ce cauta in lumea asta, li se da viata unor sacali ce-si conduc viata pe principiul “divide et impera”, ce nu simt niciodata durerea celui lipsit de resurse ci vad doar nevoile lor murdare. Pasiunile si arta sunt coborate la rang de nimicuri, cultura si invatamantul dispar incet incet si se creeaza o generatie de oameni cruzi si nestiutori. De-as fi stiut ca o sa fie asa… as fi ramas pe veci copil, sau poate ca daca as fi avut puterea, nici nu mi-as mai fi permis sa ma nasc. La ce bun toate ideile marete de pace si la ce bune visele in afara doar ca-s mijloace de respiro? Nu vreau sub nicio forma sa ma las batuta, si cat voi putea, voi respinge ceea ce avanseaza cu putere si acopera pe cei mai slabi de inger. Mi-e rusine si mi-e urat in lumea asta…

In alta ordine de idei sunt bine, ma impart intre master si traduceri, incerc sa pastrez ultima farama de avant pentru a zbura dincolo de granita cu lumea cartilor si a artei, ma inchid acolo si traiesc prin personajele lor… Voi cum va duceti zilele?

Prieten drag

Masor zilele cu gratia unui ceasornic ce s-a oprit in loc in ziua cand ai plecat, masor secundele ce-au trecut de cand privirile noastre s-au intersectat ultima oara, as vrea sa amanetez clipe ce le-am petrecut numai pentru a-mi reda inca odata trista jumatate de ora in care ti-am vorbit ultima data. As vrea sa cumpar bucati din timp, sa le pun cap la cap ca pe un puzzle, sa redau amintirea momentului in care ti-am spus NU, fiindca atunci nu stiam ca iti vei pierde sinele si vei disparea in neant, nu stiam si nu credeam ,in naivitatea mea, ca ai sa dispari pentru a nu te mai intoarce si am pierdut ore intregi incercand sa recuperez dulcele parfum al clipelor cu tine. Nu reusesc inca, nici acum sa realizez ce piesa imi lipseste de nu pot termina puzzle-ul asta nenorocit, nu stiu ce sutime din secunda am uitat de nu se mai leaga nimic. Totul s-a oprit intr-un gand, acela ca n-ai sa mai fi si zilele nu vor mai fi ce erau candva, succesiunea lor imi va sterge probabil dorul de tine, iar vantul va bate usor peste ochii mei luand cu el himerele amintirilor. Sa cred ca e un sfarsit sau un nou inceput? Sa mai continui sa cred in speranta? Ce e viata, un prilej pentru durere,  caci fericirea e prea scurta si dureaza prea putin. Nu gasesc raspunsuri si totusi pun intrebari, de ce pierdem fiinte dragi, de ce nu stim sa profitam la maxim de clipe, de ce nu stim ca o vorba spusa din suflet vindeca orice farama de urat, un gand bun sterge vreo doua ganduri rele, de ce nu stim sa spunem lucrul potrivit , la momentul potrivit, si de ce timpul ne fura cu nerusinare memoriile unei vieti ce n-am stiut s-o traim, de ce , de ce, de ce? Sunt prea obosita sa mai caut raspunsuri si prea putin sigura ca ceea ce-am facut a fost corect. Si totusi ce inseamna corect? Cine decide ce e corect si ce nu? Caci corectul meu n-a fost si corectul lui si pe undeva la mijloc s-a pierdut esenta sentimentelor. Si acum, acum ma ridic din negura vremii si imi continui drumul prin ploaie, intr-o zi poate am sa te regasesc in lumina…

Nebun de dor…

Ma trezesc in fiecare dimineata cu un gand teribil de a distruge tot ce prind in calea mea , tot ce inseamna ipocrizie, nesimtire, prostie, mizerie, uratenie, ura, cosmaruri, nebunie. Am ajuns sa rascolesc in sus si in jos tot internetul asta si abia reusesc sa dau peste o amarata vorba buna, peste un gand curat, peste un zambet. Numai certuri si impresii de mari scriitori si cultura zero. Incerc sa caut zi de zi motive sa trec prin jegul cotidian si noroc ca am o imaginatie bogata si mai gasesc cate unul ratacit in vreun colt pierdut. Cum pot unii sa traiasca in impotenta si nemernicie, cum pot afirma in gura mare ca-s inteligenti cand ei nu stiu sa poarte o conversatie civilizata, e penibil cum toti ridica pretentii si au impresii de grandoare cand lumea asta se prabuseste incet incet din neputinta si lenea noastra. Uneori ma intreb unde pot sa gasesc taramul ala de culori vesele ce-mi poate calma sufletul zbuciumat de ploaia asta necontenita. Timpul trece peste noi, ingropandu-ne si mai adanc in sentimentul prost al lipsei de curaj, iar gandurile parca zboara spre o lume imaginara unde te poti inchide sa fii tu , sa respiri aerul marilor bucurii si nu pe cel al dezamagirii. Sunt atat de consternata ca am prins epoca aceasta a lipsurilor, ca sunt zile cand as lua-o razna si m-as duce in Paradis sa pot sa traiesc din nou ,nu sa stau molesita in aglomeratia de cadavre si in mirosul asta de minciuna si dispret. As vrea sa fiu mica sa nu inteleg ce se intampla cu lumea, as vrea sa nu am minte sa nu trebuiasca sa gandesc, as vrea sa nu am un sistem nervos sa nu trebuiasca sa mai simt ura si tristetea asta ce ne inconjoara. Sunt constienta ca acesta este un mesaj de refulare, trebuia sa scot din mine ce am tinut prea indelung timp asa ca va rog sa imi fie iertate cuvintele acestea ca o pata pe tabloul vesniciei. Bine ca s-a inventat speranta si tot insistam in ea ca altfel ne-am fi luat toti zilele pana acum si n-ar mai fi judecat nimeni care sunt motivele.  Covarsitoare ganduri plutesc acum prin minte, nu stiu ce va fi maine, dar sper din tot sufletul sa fie mai bine…

P.s:  MASTILE JOS!

Decay

In jur se aduna corbii nerabdatori sa-si inhate urmatoarea victima, oamenii se transforma in niste monstrii intunecati care nu cunosc decat esentele raului: minciuna, tradarea si ura. Dispretul si scarba sunt la ordinea zilei in lumea noastra, cerul devine din ce in ce mai intunecat si parca tot ce inseamna fiinta pe acest pamant devine obsedata de non valori. Daca m-ai fi intrebat cand aveam 10 ani, cum cred eu ca o sa fie viata peste 12 ani as fi raspuns ca la fel de frumoasa ca in era copilariei mele, ba chiar mai frumoasa, ca aveam sa ajung ceea ce imi doream de mult, sa impletesc ganduri curate cu dragoste si sa traiesc din plin fiecare moment ce mi se acorda de undeva de sus. Am tot sustinut ca incerc sa fiu cat mai pozitiva, atitudinea asta mi-a schimbat, intr-un oarecare fel, viata, insa parca se umple paharul din ce in ce mai mult si  atunci cand vezi atata ura si scarba si minciuna si nemernicie in lumea in care traiesti, parca ti-e tot mai dificil sa o tii tot asa intr-o veselie cand te gandesti ca maine s-ar putea sa nu mai impartasesti necazurile astea fiindca esti in stare sa renunti la tot. Pentru o secunda, te gandesti la cum ar fi sa renunti, sa te simti dintr-odata liber, fara niciun fel de constrangeri , fara dureri, fara sa fi nevoit sa auzi, in fiecare zi, cuvinte urate si atata batjocora . S-a rasturnat lumea cu susul in jos, cei prosti sunt la putere iar cei cu ceva materie cenusie stau deoparte, fug. As fugi, as fugi cat ma tin picioarele daca as stii ca nu mai e nimic sa ma tina aici, daca n-ar fi familie, daca n-ar fi orasul asta pe care il iubesc atat de mult si toti prietenii aceia ce m-au abandonat ca pe o carpa. As renunta daca n-as avea macar o singura secunda speranta ca se mai poate face ceva. Incep sa pierd credinta ca oamenii din tara noastra se vor schimba; si nu vorbesc aici de Guvern neaparat, ci de popor, e incredibil in ce fel se poarta unii cu altii, cum se incurajeaza prostia, nestiinta, bataia de joc, lipsa bunului simt, limbajul grotesc. E incredibil si totusi adevarat, parca destrama toate teoriile mele de copil si vechea mea speranta ca voi trai intr-o lume frumoasa , asa cum merit. Parca se pierde tot, si nu stiu ce as putea face, sa raman aici si sa mor odata cu nava ce se afunda in marea nesimtirii sau sa ma urc intr-o barca de salvare si sa navighez spre taramul bunului simt? Am nevoie de incurajari, de tarie, de oameni care sa ma faca sa zambesc, simt ca ma afund intr-un intuneric nemarginit si am nevoie de o mana sa ma salveze. Aproape ca ma sufoc, si totusi ceva inca ma tine aici.

“Traieste ca un om curajos; iar daca nu ai noroc, infrunta-i loviturile cu o inima curajoasa.” – Cicero

“Fericirea este sensul si scopul vietii, singura tinta si finalul existentei umane” – Aristotel

“Inima are motivele ei, despre care judecata nu are cunostinta “– Antoine de Saint-Exupery

Nemuritor timp

Ma ustura ochii de plans si fum, durerea atroce ce-o simt in suflet imi sterge din fata privirii tot ce e bun si frumos, invat sa ma razbun si sa scap de teama, un sentiment trist ce ma cuprinde il imbratisez fiindca simt ca am ajuns la o limita, fiindca mintea nu-mi mai poate canta versurile acelea vesele cand sufletul nu simte cantecul iubirii de aproape. Simt frigul ce coboara peste poteca vietii mele si ma intreb doar : oare cat mai pot? Pana cand nemarginirea aceasta a clipelor de chin? Sa devin o piatra goala si rece de mormant cand lipsurile imi vor apasa cu greutatea lor, palmele pline de sudoarea anilor munciti in slujba sperantei. Pana cand sa simt rece si cald, pana cand nemurirea acestor tragedii? Fiecare dimineata incearca a fi un nou inceput dar sfarseste prin a fi doar o continuare proasta a zilei de ieri, cand atingerea cuvintelor dure se simte in adancul spiritului, cand cei din jur nu stiu decat a jigni si a se infrupta din suferinta mea. Iertate sa imi fie gandurile negre, ma strofoc sa supravietuiesc intr-o lume plina de falsuri si minciuna. Cand cei ce ar trebui sa-mi fie parinti ma judeca si cei ce-ar trebui sa-mi fie prieteni ma dau la o parte, cand viata ma indeamna sa fiu muncita si tradatoare. Adormita de vise nespuse, inchid ochii fie ca-i zi sau noapte si vreau doar ca totul sa se termine cat mai curand.  Valurile oceanului din vis ma izbesc cu o putere nemiloasa, de stancile ce-ar trebui sa incununeze sfarsitul si totusi nu mor. Copilul ce-a crescut fara un nume devine mana ce te conduce pe drumul anevoios ce-l poarta maestrul Timp, pe unde’s putine placeri si multe dureri, ca intr-un final sa te poti uita inapoi si sa crezi ca toata viata ta n-a fost doar o suflare de vant. Atatea visuri distruse si atatea sacrificii, au meritat oare sa pierdem ce-am pierdut, au trecut atatia ani si inca nu stiu cine-i nobil si cine-i  intelept. Stiu ca o sa continui in marea de suflete pierdute, am sa-mi continui calatoria neuitandu-ma inapoi caci iubirea de semeni e prea mare sa nu pot ierta cuvinte spuse din inconstienta.

Cateva cuvinte

Vaai, cu cata emotie isi traiesc unii oameni viata, cu cata ardoare asteapta ei ziua de maine pentru a avea o noua ocazie de a-si renega familiile, prietenii, si pe Dumnezeu. Ma plictisesc atat de tare discutiile despre credinta and shit, oamenii nu se mai satura sa caute raspunsuri, alearga toti intr-un vartej plin de praful propriilor intrebari fara sens, se trezesc dimineata cu ganduri marete de a-si trai viata de rahat, alaturi de prietenii pe care ii reneaga dar la nevoie ii cauta. Ma enerveaza sa aud ca toti sunteti mari si tari, ca toti va dati vanatorii adevaratei suprematii, caci fiecare ar vrea sa conduca macar pentru o secunda fie si o lume imaginara pe care si-o creeaza in speranta ca egourile lor vor creste tot mai mari pe masura ce trece timpul. Sunt scarbita, da sunt, ca exista creaturi ale unui zeu suprem care au fost lasate pe acest pamant cu cele mai idioate defecte pe care le poate avea un om. Hai sa nu ne mai punem intrebari stupide si sa nu ne mai dam mari si tari ca noi nu credem in nimic, cand stim foarte bine ca am fost lasati pe lumea asta de cineva si nu am aparut aici singuri din praf. Probabil ca e foarte greu sa te simti condus de o putere suprema, te simti atat de mic si de insignifiant si vrei si tu un coltisor doar al tau in care sa nu fii condus de nimeni, dar recunoaste ca traiesti intr-o lume in care exista o forta superioara si fie ca-ti convine sau nu, toata vorbaraia asta despre credinta sau mit izvoraste dintr-un noian de vise neimplinite de maretie pe care il ai tu si il au toti oamenii de pe planeta. Nu ma intereseaza parerea voastra despre religie, cum nu ma intereseaza cu ce scop va treziti dimineata in propriile voastre lumi gri si plictisitoare inconjurati de propriile voastre minciuni cu care va hraniti si pe care incercati sa le impuneti si altora. Fiecare are dreptul sa creada in ce vrea, dar cum nici eu nu incerc sa te conving pe tine ca Dumnezeu exista, incearca nici tu sa mai predici si sa pui intrebari stupide la care probabil nu vei gasi niciodata raspuns. Cel mai bun lucru pe care il poti face e sa-ti tii gura si sa te bagi inapoi in casuta de paie , traindu-ti viata ta banala de oaie din turma de mioare ratacite. Dar, oh asa e…cine’s eu sa vorbesc, doar inca un om cu iq-ul sub 100 cum sunt toti astia care cred in Dumnezeu nu? Sarbatori fericite!

Dumnezeu vs stiinta

Va mai amintiti de asta?

Intr-o sala de clasa a unui colegiu, un profesor tine cursul de filozofie… Sa va explic care e conflictul intre stiinta si religie… Profesorul ateu face o pauza si apoi ii cere unuia dintre noii sai studenti sa se ridice in picioare

Esti crestin, nu-i asa, fiule?

Da, dle, spune studentul

Deci crezi in Dumnezeu?

Cu siguranta

Dumnezeu e bun?

Desigur, Dumnezeu e bun.

E Dumnezeu atotputernic? Poate El sa faca orice?

Da

Tu esti bun sau rau?

Biblia spune ca sunt rau.

Profesorul zambeste cunoscator. Aha! Biblia! Se gandeste putin. Uite o  problema pt tine. Sa zicem ca exista aici o persoana bolnava si tu o poti vindeca. Poti face asta. Ai vrea sa il ajuti? Ai incerca?

Da, dle. As incerca.