Sacrifice

Cat de multe ai fi in stare sa faci pentru a-ti pastra frumusetea? Peste cate lucruri ai putea trece sa-ti pastrezi tineretea? Probabil unii din voi vor raspunde ca e firesc sa lasi viata sa-si urmeze cursul, ca nu trebuie sa lupti impotriva curentului pentru ca intr-un final de ce ti-e teama nu scapi si viata se sfarseste lasand trupul lipsit de frumusete si tinerete. Si totusi daca asculti cu atentie ai sa auzi de povestea unei femei ce avea tot ce si-ar fi putut dori vreodata: frumusete, bogatie, putere dar nu suficient incat sa-si pastreze prospetimea tineretii. Intr-o disperare surda ea si-a creat o lume in care oglinda i-a aratat frumusete vesnica, unde tenul i-a ramas tanar in bataia razelor de soare, toate astea in schimbul unei esenta magice ce parea ca rezolva tot. In realitate, nu exista nicio licoare magica, niciun elixir al tineretii ci doar amaraciune si disperare…  Nimic nu poate opri cursul vietii, timpul trece peste noi ca o pana usoara in vant, nisipul din clepsidra timpului se cerne incet spre nimicnicie iar noi… ramanem cu dorinta de a fi tineri. Si cine ne poate condamna? Pana si cea mai puternica femeie poate avea inima franta din dragoste, pana si cel mai puternic om poate sa pice prada disperarii de a nu-si pierde tineretea. Si totusi la sfarsit totul nu-i decat praf in vant, cenusa uitata a ramasitelor unei lumi ce-a fost candva…

Buried alive

Vremuri reci, vremuri crunte…parca se darama tot in jurul unei umanitatii ce nu mai stie sa-si recupereze nici credinta si curajul. Pe zi ce trece apar tot mai multe obstacole in calea noastra si indiferent de varsta suntem supusi unor chinuri ce sigur nu-si aveau locul intr-o poveste normala de viata. Fiecare pas ce-l facem duce spre nicaieri si toate minutele de rautate se aduna formand din ce in ce mai multe ore de suparari, nervi, stres, oboseala. Uneori inchid ochii si ma retrag in coltul meu de camera gandindu-ma ce sa fac sa merg inainte, cum sa adun curaj si forta sa calc peste ranile ce ne sunt provocate neincetat. Parca-i totul in van, li se permite sa respire aer si celor ce nu au ce cauta in lumea asta, li se da viata unor sacali ce-si conduc viata pe principiul “divide et impera”, ce nu simt niciodata durerea celui lipsit de resurse ci vad doar nevoile lor murdare. Pasiunile si arta sunt coborate la rang de nimicuri, cultura si invatamantul dispar incet incet si se creeaza o generatie de oameni cruzi si nestiutori. De-as fi stiut ca o sa fie asa… as fi ramas pe veci copil, sau poate ca daca as fi avut puterea, nici nu mi-as mai fi permis sa ma nasc. La ce bun toate ideile marete de pace si la ce bune visele in afara doar ca-s mijloace de respiro? Nu vreau sub nicio forma sa ma las batuta, si cat voi putea, voi respinge ceea ce avanseaza cu putere si acopera pe cei mai slabi de inger. Mi-e rusine si mi-e urat in lumea asta…

In alta ordine de idei sunt bine, ma impart intre master si traduceri, incerc sa pastrez ultima farama de avant pentru a zbura dincolo de granita cu lumea cartilor si a artei, ma inchid acolo si traiesc prin personajele lor… Voi cum va duceti zilele?

L’inconnu

Astazi noaptea iubeste ziua ca pe ultima raza de soare pe care o iubeste floarea, intunericul iubeste lumina ca pe ultima faclie de foc la miezul noptii. Luna ar vrea sa fie langa Soare, iar stelele langa nori, daca s-ar putea, zorii s-ar contopi intr-un intuneric profund iar gandurile bune s-ar lipi de cele rele. Astazi, sa renunti inseamna sa castigi, sa lupti inseamna sa pierzi, sa gandesti inseamna sa fi trist, sa fi prost e o fericire. Astazi, sa iubesti e o dezamagire, sa urasti e o implinire, sa fi bun e o pierdere de timp si sa fi rau e un succes. Calmul devine apasatoarea agitatie, speranta devine regret, ieri devine azi si maine… maine, poate toate lucrurile vor reveni la normal, sau nu. Astazi insa in loc de cald e frig si plange chiar si soarele. O parte din mine vrea sa fuga iar cealalta sta si rabda, cat mai rabda oare? Asta e o intrebare pe care mi-am pus-o si eu intr-o zi cu amintiri dulci amare. Cat mai poate, cat mai poate… Poate, daca poate, poate va auzi din nou cantecul vesel al florilor si nu melodia amara a spinilor.  E un amalgam de vise si trairi ce nu-l mai pot suporta si care ma roade pe zi ce trece, vreau sa fiu imuna, vreau sa fiu indiferenta, vreau sa fiu iar in lumea mea lipsita de sentiment. Am inchis fereastra sa nu-mi mai vina aer de la voi, e plin de ura si mizerie. Vreau curatenie, vreau liniste,  vreau zgomot, vreau un zambet inocent, vreau cuvinte frumoase din sufletul unui om drag, vreau secunde de nimic dulce, vreau ore-n sir de realitati din vis.

Nebun de dor…

Ma trezesc in fiecare dimineata cu un gand teribil de a distruge tot ce prind in calea mea , tot ce inseamna ipocrizie, nesimtire, prostie, mizerie, uratenie, ura, cosmaruri, nebunie. Am ajuns sa rascolesc in sus si in jos tot internetul asta si abia reusesc sa dau peste o amarata vorba buna, peste un gand curat, peste un zambet. Numai certuri si impresii de mari scriitori si cultura zero. Incerc sa caut zi de zi motive sa trec prin jegul cotidian si noroc ca am o imaginatie bogata si mai gasesc cate unul ratacit in vreun colt pierdut. Cum pot unii sa traiasca in impotenta si nemernicie, cum pot afirma in gura mare ca-s inteligenti cand ei nu stiu sa poarte o conversatie civilizata, e penibil cum toti ridica pretentii si au impresii de grandoare cand lumea asta se prabuseste incet incet din neputinta si lenea noastra. Uneori ma intreb unde pot sa gasesc taramul ala de culori vesele ce-mi poate calma sufletul zbuciumat de ploaia asta necontenita. Timpul trece peste noi, ingropandu-ne si mai adanc in sentimentul prost al lipsei de curaj, iar gandurile parca zboara spre o lume imaginara unde te poti inchide sa fii tu , sa respiri aerul marilor bucurii si nu pe cel al dezamagirii. Sunt atat de consternata ca am prins epoca aceasta a lipsurilor, ca sunt zile cand as lua-o razna si m-as duce in Paradis sa pot sa traiesc din nou ,nu sa stau molesita in aglomeratia de cadavre si in mirosul asta de minciuna si dispret. As vrea sa fiu mica sa nu inteleg ce se intampla cu lumea, as vrea sa nu am minte sa nu trebuiasca sa gandesc, as vrea sa nu am un sistem nervos sa nu trebuiasca sa mai simt ura si tristetea asta ce ne inconjoara. Sunt constienta ca acesta este un mesaj de refulare, trebuia sa scot din mine ce am tinut prea indelung timp asa ca va rog sa imi fie iertate cuvintele acestea ca o pata pe tabloul vesniciei. Bine ca s-a inventat speranta si tot insistam in ea ca altfel ne-am fi luat toti zilele pana acum si n-ar mai fi judecat nimeni care sunt motivele.  Covarsitoare ganduri plutesc acum prin minte, nu stiu ce va fi maine, dar sper din tot sufletul sa fie mai bine…

P.s:  MASTILE JOS!

La limita

Prefer sa fiu privita ca o persoana sensibila, de fapt asta sunt, in momentele in care nu ar trebui sa-mi pese de ce spun cei din jur, eu pun totul la suflet. Undeva acolo ceva se rupe cand aud cuvinte jignitoare, reactia mea nu a fost intotdeauna una potrivita, deseori actionez in plina necunostinta de cauza, lucru ce se datoareaza starii mele nervoase. Ma deranjeaza foarte tare ca unii oameni nu ma inteleg si nu-mi impartasesc parerile uneori. Am avut ocazia sa cunosc tot felul de persoane, sunt constienta de ceea ce reprezint si nu vreau sa ma pierd in vraja “gramezii” , acolo unde toti nu aspira la altceva decat sa fie la fel ca toti ceilalti fiindca asa le dicteaza o voce interioara.  Ma consider o fata desteapta, nu ma supraestimez in niciun fel ci pur si simplu iau lucrurile asa cum sunt prezentate de faptele de zi cu zi. A spune insa ca sunt o persoana fara coloana vertebrala imi provoaca o stare de neliniste, ca in reclama de la Coca Cola : Eu? Mare? ) Poate gresesc uneori in formarea unei pareri legate de anumite personaje, este posibil sa imi dau seama mai tarziu de greseala, insa nu ma astept ca greseala mea sa creeze o stare de frustrare in persoana altora, e trist atunci cand viata nu-ti ofera ceea ce-ti doresti si ajungi sa te bucuri incercand sa provoci suferinta altora. Nimeni nu merita sa fie tinta unor batjocori nejustificate, fie el si mai putin inzestrat de catre natura. Suntem oameni si avem pretentia sa fim respectati, ei,  cum putem primi noi acest respect daca nu il oferim in schimb? Astazi incerc o abordare noua, astazi aplic indiferenta, nu-mi mai pasa de nimeni si de nimic. Fiecare isi are locul sau in lumea asta, nu este necesar sa ne luptam pentru a face parte din ea. Eu stiu sa recunosc cand am gresit si nimeni nu-mi este superior dintre cei care incearca sa ma injoseasca. Viata are grija de noi toti intr-un final, fiecare isi urmeaza drumul sau pavat sau nu cu catifea.

Mad

Cateodata ploua, si ploua peste sufletele noastre, cateodata ne simtim tristi, de parca toata durerea din lume s-ar fi strans in micul nostru suflet. Uneori ne certam, renuntam la perdeaua de vorbe frumoase si reactionam urat, nervosi si suparati jignim persoana de langa noi, ranim sufletul acela care ar trebui sa ne fie alaturi. Suntem oameni si avem si parti rele, suntem capabili de ura, de resentimente, ne lasam atat de adanciti in ele incat nu vedem clar pe poteca gandurilor noastre, nu vedem omul ce ne priveste trist afisand un chip amagit si un zambet pierdut, nu vedem dragostea ce ne-o ofera neconditionat parintii. De cate ori iti aduci aminte de simplul reflex de a zambi, de cate ori te gandesti la cel de langa tine, de cate ori te duci sa dormi ,  langa persoana care te iubeste, suparat pe el/ea din cauza unor certuri stupide, de cate ori te trezesti cu dorinta de a iti cere scuze fata de omul pe care l-ai jignit? Cati dintre noi stiu ce inseamna sa pierzi un om drag, si sa ramai cu acel regret ca poate nu i-ai spus indeajuns de mult ca-l iubesti, si te trezesti plangand in somn si ai vrea sa te inghita pamantul de cat de rau iti pare? Sunt momente cand ne suparam pe cel de langa noi, fie mama , tata, frate, iubit, prietena…; ar trebui sa invatam sa spunem “imi pare rau” mai des, nu stii niciodata cand te trezesti si ai pierdut persoana cea mai draga si nu mai poti intoarce timpul inapoi. Ce faci, cum traiesti cu asemenea durere in suflet? Se spune ca timpul le vindeca pe toate, sunt unele clipe ce raman de neuitat, raman ascunse in subconstient, raman acolo pe vecie. Invata sa faci locul din jurul tau mai bun, invata sa iti iubesti oamenii dragi sa le spui asta mereu, viata ti-i ia atunci cand nu esti atent si atunci nu ramai decat cu un zambet amar.

Cu scuzele de rigoare ca scriu numai posturi triste, asta-s eu, n-am imaginatie decat cand sunt melancolica.

Mi-a venit ideea pentru postul asta citind-o pe Raluca