Asa cum sunt

M-am uitat peste cateva texte scrise aici…si uneori mi-e dor sa mai am timp sa le notez, sa astern toate sentimentele. Dar nu mai pot, am uitat cum sa scriu ce simt, am uitat cum e sa stai cateva ore linistit acasa si sa scrii. Zilele mele se duc atat de repede… una dupa alta, de parca ar alerga la maraton. Sunt clipe in care inca mai sper sa revin la copilarie, sa ma calmez, sa nu mai fac parte din agitatia asta contemporana, sa ma bucur de firul ierbii si de cantecul pasarelelor. Am alte lucruri de facut acum, bucuriile isi asteapta stanjenite randul intr-un colt al planurilor, uneori prind curaj si ies din scoica lor, asternandu-si maretia dar pentru foarte putin timp. Lucrurile sunt asa cum sunt intr-o tara unde nimeni nu mai are timp si toata lumea se plange de orice. Din intuneric insa, rasare o stea luminoasa care ne poarta pe scara visurilor si sperantelor ca intr-o zi vom avea timp din nou sa iubim, sa ne imbratisam, sa ne spunem lucruri frumoase. Multumesc pentru grija, in freamatul aglomeratiei din planurile mele, se strecoara si momente de fericire intensa, din cele pe care le-am asteptat o viata intreaga, cele care imi calmeaza spiritul si imi duc sufletul departe intr-o lume in care nu exista timp si nici agitatie. Pe aici, nu stiu cand mai trec….

Les jours de printemps

Oamenii merg pe strada si viseaza… la o marire de salariu, la un cadou frumos de la iubit/a, la a avea ce pune copiilor pe masa, la un tratament pentru o boala necrutatoare, la medicamentele lunare care se dau numai pe reteta, la eutanasierea cainilor vagabonti, la cum ar fi daca ar castiga la loto. Batranii plang, ca vor fi dati afara din spitale, ca nu-si vor primi tratamentele la timp, tinerii merg incruntati pe strada cu singura grija a zilei de maine care probabil va veni cu si mai multe datorii. Oamenii sufera, oamenii sunt nervosi, agitati, oamenii alearga. Unde? Nici ei nu stiu. Alearga sa prinda metroul, desi mai vine unul imediat dupa, la doua minute distanta, alearga sa prinda loc pe scaun in tramvai. Oamenii sunt necrutatori, sunt din ce in ce mai groaznici, de parca fiecare gest pe care-l faci e facut sa-i enerveze, fiecare cuvant pe care-l scoti, e scos sa provoace agitatie si tensiune. Oamenii injura, ca la usa cortului, cand nu le convine ceva, cand cineva nu spune ce vor ei sa auda, injura cu nerusinare pentru ca bunul simt e uitat undeva in buzunarele paltonului pe care s-au razgandit sa-l mai poarte astazi. Oamenii nu respecta parerile altora, orice parere contra este perceputa ca un afront personal, ca o jignire nemaipomenita la adresa ego-ului. Oamenii se urasc unii pe altii, nu conteaza ca toti sunt facuti din acelasi aluat si ca toti, adunati in galeata asta mare de rahat, sufera pentru acelasi lucru, tanjesc dupa aceeasi fericire simpla pe care ar putea-o avea daca li s-ar imbunatati mediul de trai. A venit primavara si pe strazi vezi numai fete palide, incercanate, obosite de atata stres si ganduri negre. Copacii parca inverzesc in alta lume paralela cu a noastra, iar parfumul florilor lor e acoperit de pacla groasa de fum a masinilor ce stau la stop. Pasarelele au uitat sa mai ciripeasca, cantecul lor oricum s-ar rataci prin zgomotul claxoanelor si injuraturilor zilnice. Si in mijlocul atator suferinte, oamenii se lupta mai ceva ca in Troia, invata noi si noi feluri de a manipula, de a minti si de a jigni. Suferinta altora ii face sa reziste, toate imprecatiile sunt mijloace infinite de a te bucura de rautate, de a inainta in ura. Oamenii au uitat sa mai creada in ceva, acum e la moda sa fii ateu, toti traiesc cu impresia ca sunt stapanii propriei lor vieti, ba chiar ai lumii daca li s-ar permite.  Daca ii intrebi de ce traiesc, nu vor stii sa dea un raspuns clar, vor innota in explicatii pompoase sau exotice pana la momentul in care se vor inneca in propriile lor cuvinte. Oamenii sunt judecatori nemilosi ai vietii, traiesc pentru a scurge si ultima picatura din suvoiul de ura pe care ei insisi l-au descoperit. Sunt zile de primavara si tot ce vezi pe strada sunt oameni, oameni diversi, oameni ce se indreapta undeva. Incotro?

“Ceva se intamplase cu viata spirituala a planetei… Prea multi demoni inauntrul oamenilor pretind a crede in Dumnezeu!” – Salman Rushdie

Despre poezie

Ca urmare a doua ore de discutii cu un scriitor din Liverpool, caruia nu-i voi mentiona numele din diferite motive, am realizat ca am adunat suficiente ganduri cat pentru a putea scrie o teorie sau as putea sa n-o numesc atat de pompos si sa-i spun o parere, despre poezie si cum ar trebui sa fie ea privita de oameni. Dintr-un punct de vedere modernist, unii oameni considera ca poezia ar trebui sa fie accesibila maselor, ca fiecare om are o voce si ar trebui sa fie incurajat sa si-o faca auzita si sa-si sustina sus si tare in fata altora, ceea ce simte si ce gandeste. O viziune ce se vrea a fi democratica si un pic fantezista as spune eu. In totala opozitie cu viziunea traditionala, aceea ca poezia este o forma superioara de arta care nu poate si nu trebuie sa fie accesibila oricui. Dezvoltand ideea traditionala, cu care sunt perfect de acord, am putea sa analizam anumite trasaturi ale poeziei pentru a face mai clara afirmatia ca metoda traditionala este una valida. N-am sa ma arunc in tot felul de descrieri si comparatii, numai pentru faptul ca nu sunt un critic de poezie si nici macar un amarat de poet incepator, insa as vrea sa exprim cateva ganduri pe care le-am adunat in aceasta privinta. Ascultand recitarea multor poezii scrise de autori contemporani, constat cu dezamagire faptul ca, in incercarea de a construi ceva nou, se pierde esenta unei poezii, si anume sufletul si sensibilitatea pe care ea trebuie sa o transmita omului. Sunt de acord ca toti trebuie sa avem o voce si pe cat posibil sa incercam sa ne exprimam sentimentele, insa nu cred ca toti sunt in stare sa faca asta, ori a incuraja un om fara cultura si fara talentul necesar, sa scrie poezie, mi se pare o aberatie de nedescris. Pentru a intelege o poezie trebuie sa ai doar suflet, spun unii, insa eu cred ca trebuie sa ai si ceva cunostinte, sa recunosti arta unei poezii si nuantele versurilor sale. Interpretarea unei poezii este bineinteles, subiectiva, dar cine poate sa inteleaga ceva scris cu o adevarata maiestrie? Decat cineva care impartaseste cunostinta si iubirea de arta. Daca am scrie toti, indiferent de nivelul de cunostinte, ne-am incurca in bratele unei caracatite de versuri amestecate si cuvinte fade ce nu exprima nimic. Cand citesc o poezie, ea trebuie sa-si lase amprenta asupra mea, sa o simt, sa am impresia ca poetul a patruns in tainele mintii mele si a preluat de acolo tot ce era mai bun si mai frumos si le-a asezat intr-o cascada de versuri. Altfel, la ce bun un text alb pe care nu-l pricepe nimeni, decat poetul insusi. Poezia trebuie sa ramana ridicata la rang de arta, iar arta nu trebuie sa devina ceva straniu sau avangardist, ea trebuie sa-si respecte radacinile si sa urmeze pasii stabiliti de predecesorii nostrii. Nu refuz modernitatea cu toate trasaturile ei, doar ca anumite lucruri parca si-au pierdut din insemnatate in lumea asta noua, si desi m-am nascut in aceste timpuri, sufletul meu tanjeste dupa ce-am citit in carti si am vazut in filmele vechi, unde nu se scriau poezii despre Facebook si Coca-Cola. Din pacate, asistam la o denigrare a artei, a comportamentelor si a bunului simt. Se pierd valorile si nu se ridica nimic nou care sa merite atentie. Si e pacat ca nu ne mai cunoastem radacinile, e pacat ca vrem sa fim cumva si nu stim cum, vrem sa fim diferiti dar din nefericire nu reusim decat sa ne afundam tot mai adanc in valtoarea unei rutine cotidiene care ne facem sa ne pierdem si ultima farama de bun simt.

Umbre ale trecutului

Nici nu mai stiu ce simteam atunci, cand urmele pasilor nostrii se imprimau pe zapada stralucitoare, cand razele soarelui razbateau prin ceata deasa si luminau chipurile tuturor. Nici nu mai stiu cand a trecut timpul si ne-am vazut ajunsi la o poarta ce nu vrea sa se deschida, e intepenita parca in umbra viselor noastre. Nu mai stiu cand s-a scurs ultima clipa din siragul de amintiri frumoase ce le slefuiam pentru a le da stralucirea diamantelor iesite din mizerie. Nu mai stiu cum au zburat peste noi anii, cand aripile ne-au fost taiate din zbor si ne-am trezit trantiti pe pamantul rece si neprimitor. Cand vantul ne-a lovit cu putere legaturile abia stranse sa reziste inca o viata de om. Pe atunci eram noi, cei alesi sa ducem mai departe torta unor grele incercari pana ce a venit vantul si ne-a stins flacara sperantei. Pana si urmele noastre s-au acoperit cu praful zilnic si acum nu mai stiu cum sa ma mai intorc, nu mai stiu care-s cuvintele ce faceau usa sa se deschida, nu mai stiu a crede in speranta. Suntem umbre a ceea ce am fost candva si simt ca am pierdut drumul spre noi, spre lume. Suntem umbre…. umbre ale trecutului.

A new year

S-a dus zapada,  s-a dus perioada in care, macar de dragul sarbatorilor, unii din noi faceau eforturi sa fie mai buni. Au revenit supararile, amintirile neplacute, gesturile urate si lipsa bunului simt. Unii isi fac planuri pentru anul ce vine, altii spun ca planurile arareori sunt respectate deci nu-i musai sa le facem. Unii ti-au dorit sanatate si bucurie in anul 2011, altii ti-au dorit sa ai tot ce-ti doresti, dar ce stiu ei despre ce-ti trebuie tie? Ce stiu ei ce ascunde sufletul tau si cat de greu te straduiesti sa ramai in viata. Cate din urarile astea sunt ,cu adevarat, spuse din suflet, cati din oamenii astia iti doresc, in realitate, bucurie si sanatate? Cati o spun doar pentru ca asa trebuie? Si totusi le ascultam in fiecare an ca pe poezia spusa la serbarea de Craciun, si pe undeva, ne aduce bucurie gandul ca poate unora le pasa.  De cate ori am ascultat aceleasi rime slabe fara sens, aceleasi cantece grosolane fara suflet, asa m-am saturat de ele, incat fug din calea oricui incepe sa-mi ureze vesnica poezie de Craciun. Unii ar spune ca-s un Scrooge mai mic, din anumite puncte de vedere poate ca sunt, dar nu suport ipocrizia oamenilor, mai ales in perioada sarbatorilor. Ei, dar toate astea au trecut si ne putem bucura de pacea si linistea casei noastre, putem reveni  la vechea rutina ce ne mananca timpul. Am intrat in 2011 (inca nu ma pot obisnui sa scriu 2011 in loc de 2010), un an in care se anunta tot felul de suprize, de lucruri neprevazute, de succese sau infrangeri; iar eu, eu nu mi-am facut planuri… Eu astept sa ma surprinda viata cu ce doreste ea, ca si pana acum, eu o sa stau cumintica vazandu-mi de treaba mea, asteptand sa se intample tot ce-i mai bun. De va fi sa nu se intample, nu-i bai, viata e frumoasa oricum, oricat ar fi de trista, faptul ca traim e important. Pentru 2011 va doresc de toate, si bune si rele, va doresc sa adunati putere si curaj sa mergeti intotdeauna inainte indiferent de ce obstacole va apar in cale. Va doresc sa fiti buni si calzi cu cei din jurul vostru, si sa apreciati suficient de mult tot ceea ce va este aproape. Si cand om ajunge la inceputul lui 2012 sa avem deja putere ca vin extraterestrii ).

E timp destul si totusi nu-i

Avem timp pentru toate, avem timp sa zambim cu drag spre soare, sa inganam un cantec dulce de dragoste, avem timp sa ascultam povesti nemuritoare, sa calatorim pe poteci neasfaltate, inverzite si intortocheate. Avem timp sa ascultam si sa invatam de la oameni cu mai multa experienta de viata, avem timp sa furam sa ne bucuram de fericire alaturi de cei dragi. Avem timp sa muncim pentru bunastarea noastra fizica si psihica, timp pentru o seara romantica cu persoana pe care o iubesti. Timp pentru un concediu pe care ti-l doreai de mult sau pentru un discurs pe care-l rostesti in fata a mii de oameni in incercarea de a-i sensibiliza catre o cauza anume, timp pentru dansat, pentru mirosit o floare in glastra, timp pentru ingrijit animalutzul preferat, timp pentru a asculta linistea din jurul tau intr-o lume plina de zgomote. Avem acest timp, o farama de nisip ce se scurge din clepsidra vietii ne sunt zilele ce trec pe aripi de inger purtate spre un etern infloritor. Nu profitam de timpul nostru, poate uneori nu stim sa o facem, nu ne preocupam prea tare de noi sau de cei din jur, orbiti fiind de intunecimea vietii cotidiene. Pierdem secunde pretioase din viata netraindu-le cu cei dragi ci intr-o singuratate apasatoare. Pierdem amintiri ce ne poarta in momente vesele si ni se incolacesc nevoile agasante de zi cu zi, de gat ca niste serpi veninosi. Suntem vii si nu ne traim viata asta finita, nu stim daca dincolo de ea mai e vreuna eterna sau nu. Si pentru ca nu stim asta, haideti sa nu mai pierdem secunde, minute nici macar ore… Nu vor veni nicicand inapoi iar noi vom continua sa ne amagim ca este timp pentru tot. Viata e scurta si deocamdata e tot ce avem, n-o putem irosi mergand morocanosi pe strada!

Pareri si schimbari

Uitandu-ma in urma realizez ca de-alungul unei vieti, oamenii ajung sa experimenteze diverse sentimente, sentimente de ura, dragoste, teama, speranta, dorinta, pasiune, nervozitate, durere. In timp ce majoritatea din ele sunt foarte usor de conceput si pe masura ce vin, la fel pleaca, durerea isi are un loc aparte in alcatuirea unei vieti. Suntem construiti dupa un tipar ce in timp a suferit ceva modificari, desenat de-o mana priceputa dar care a dat totusi  ocazia modelului de a-si crea trasaturile.  Adesea cei care sufera vreo trauma psihica, emotionala, sunt schimbati permanent, li se schimba modul de a gandi, de a simti, se schimba prioritatile in functie de gravitatea traumei suferite. Sentimentele au puterea sa faca asta, durerea, teama, au puterea sa schimbe total gandirea umana cat si comportamentul. De cate ori aud in jurul meu  remarci referitoare la un sentiment sau altul, venite de la persoane care nu au experimentat acel sentiment niciodata, ma cutremur gandindu-ma ca sunt atatia oameni care nu-si cunosc scopul in aceasta lume. Sunt atatia care judeca dintr-un punct neutru, judeca fara sa cunoasca si pun stigmate. Mi s-a spus de multe ori ca sunt intr-un fel sau altul, s-au emis pareri nefondate cu acel curaj pe care il au numai oamenii care se erijeaza in fiinte superioare.  Pentru mine nu conteaza ca sunt perceputa gresit de cateva persoane, pentru ca numarul celor care ma percep in adevaratul sens al firii mele e unul mic dar mult mai important. O analiza detaliata asupra propriei persoane ar scoate la iveala anumite trasaturi care influenteaza, dar intotdeauna e necesar sa gandim pe cine vrem sa influentam si cum  sa facem asta, numai daca suntem constienti ca ceea ce stim e suficient. Nu emite pareri si nu incerca sa schimbi un om doar pentru ca nu-ti place cum gandeste si pentru ca in impresiile tale, el ar trebui sa joace un anumit rol. Un om cu adevarat intelept va face tot posibilul sa-l inteleaga pe celalalt si sa gaseasca ceva bun in fiecare trasatura. Nu poti influenta pe cineva in a se schimba doar pentru ca ale tale conceptii despre viata sunt diferite de-ale sale si mai ales cand nu ai capacitatea de a o face. Caci multi viteji se arata dupa lupta, dar importanti sunt aceia ce nu cauta lupta in mod expres. Eu recunosc ceea ce sunt si admit ca toti trecem prin tot felul de lucruri dar am invatat sa nu emit pareri despre un om daca nu-l cunosc indeajuns de bine.

Sa iti urmezi viata dupa parerile altora nu este decat o sclavie  (Lawana Blackwell)

Inaintea lui Locke, marii filosofi au stabilit in mod cert ce este sufletul omului; dar pentru ca nu stiau nimic despre el, e destul de firesc ca ei sa fi avut cu totii pareri deosebite. – Voltaire

Why do you?

Ati observat ca oamenii cuplati au acel ” je ne sais quoi” ce vrea sa para superior celor singuri? Eu am vazut asta, in ochii unor buni prieteni, in ochii vecinilor, intotdeauna cei cuplati sunt mai sus pe scara sociala fiindca si-au gasit presupusele jumatati, pentru ca si-au ales sa impartaseasca un drum in viata impreuna. Ba chiar unii batrani te judeca daca esti singur la o anumita varsta, cum ca asta ar fi vai vreun lucru rau. Am observat impresia de superioritate in ochii celor ce formeaza un cuplu de multi ani, desi unora le merge atat de prost incat ei singuri s-ar expedia in tari pustii, totusi isi permit sa dea sfaturi despre ce inseamna o relatie si cum trebuie sa functioneze ea. Nu stiu despre voi, dar eu m-am saturat de ipocrizia asta… Sa fii singur e un semn de putere si de incredere, e semn ca te poti descurca fara sa ai nevoie de ajutor de la cineva care oricum la un moment dat te va rani. Nu zic ca viata in cuplu nu are si avantajele ei dar are si dezavantaje precum si cea a oamenilor necuplati. E simplu, sunt situatii diferite care trebuiesc tratate ca atare, nu judecate.  Si apoi, care-i domne problema ta daca sunt eu singur sau nu,? Multe cupluri isi baga nasucul in treaba altora, de parca ar fi datoria lor sa te cupleze cu primul venit ca deh… cum sa ramai fata singura in lumea asta plina de oameni rai. Ei uite ca se poate si se poate sa fie bine, sunt multe femei singure care nu se plang de asta, si nici nu se dau superioare nevestelor care spala rufe si gatesc… Hai sa fim rezonabili domnilor si sa nu dam cu bata in balta, crezandu-ne “simpatici” atunci cand nu suntem si hai sa ne abtinem sa ne bagam in treaba altora cand a noastra e destul de putreda mai ceva ca un mar stricat.

All we are is just dust in the wind

Uneori e nevoie doar de sunetul unei voci sa simti ca ai atins maximul trairilor tale, uneori e nevoie de un zambet sa simti ca esti apreciat, uneori e nevoie de o caldura in cuvinte sa simti ca esti pretuit, de o secunda de fericire sa simti ca ai trait tot, de un minut de tristete sa simti ca totul se naruie. Uneori, in zborul tau spre maretie ti se taie aripile si simti asfaltul rece al dezamagirii, in drumul tau spre fericire te impiedici de o groapa plina de deziluzii si e de ajuns sa calci in ea si simti ca aproape ai pierdut tot, e de ajuns o lacrima sa curga pe un obraz fin, sa simti ca durerea e mereu prezenta.  Alteori, e nevoie de o clipa de ratiune sa realizezi ca nu totul e sentiment, si alteori e necesar un cuvant de despartire sa cazi intr-o depresie adanca. Suntem oameni, am fost binecuvantati cu darul sentimentelor, avem capacitatea sa simtim , sa percepem o paleta intreaga de lucruri ce ne incojoara. Avem puterea sa luam decizii, sa judecam, sa rationam, ne consideram stapanii planetei, ne imbatam in maretie si grandoare. Uitam de unde am venit si unde vom ajunge. Ne imbatam cu placeri temporare pentru ca intr-un final sa ajungem tot la suferinta, fiindca nu stim sa apreciem ceea ce ne-a fost dat, nu stim sa iubim suficient de mult incat sa traim in pace. Nu stim sa facem diferenta intre sentimente, si uneori ne batem joc de ce, gratuit, am primit. Ne-am pierdut scopurile, oare le-am stiut vreodata? N-am invatat sa ne iubim pe noi insine ca sa putem trai si abia apoi sa invatam sa iubim pe ceilalti. Ni s-au aratat atat de multe si n-am invatat nimic. Ne-am ratacit in avantul de-a trai aceasta viata ca si cum suntem propietarii ei. Praf in vant… asta suntem, avem darul minunat de-a lasa ceva frumos in viata asta in care suntem simpli vizitatori, de ce nu-l folosim?

Bambina tu me manques

As fi vrut sa mai fiu fata cu ochii de migdala, cu rochita  rosie in carouri, cu parul cret si negru ca abanosul, cu zambetul acela mare,  in care rasarea un sirag de dinti drepti, cu gropita doar pe obrazul stang. As mai fi vrut sa adulmec florile de pe camp cu delicatetea unei pasari colorate care falfaie din aripi in zborul ei din pom in pom. Sa mananc numai fructe zemoase abia culese si sa alerg prin iarba verde si inalta pana la gleznele picioruselor mele micute, prin campul plin de floarea soarelui si porumb. Cu cerul albastru si senin, cu nori pufosi si albi pe care imi placea sa-i transform in imaginatia mea in diferite figurine sau animale. Norii aceia ca de vata de zahar, ce-mi incantau copilaria si ma fascinau cu miscarea lor lenta, pe drumul spre tara copilariei mele, unde pasunile-s mereu verzi si capitele de fan troneaza marete in mijloc. Candva aveam o pasiune pentru cai si abia asteptam sa ajung la tara sa calaresc, sa le dau zahar si uneori sa cad din sa:). Visez sa ma mai dau in leaganul prins cu doua sfori de creanga unui stejar inalt, atat de sus incat simteam ca pot atinge cerul. Unde-i fetita aceea cu ochii de migdala ce se bucura de fiecare picatura de ploaie ce cadea pe streasina casei sub care se desfasura jocul cu papusile si alte asemenea indeletniciri? A crescut, a pierdut din nuantele copilariei, acum e nevoita sa se zbata in mocirla orasului, tot mai mult adancindu-se in negura vremurilor, palpaindu-i inaintea ochilor doar lumina sperantei si a amintirilor din copilarie despre care ar putea sa scrie o intreaga carte.  Poate o va scrie candva, cine stie, poate ar trebui sa invete si copii din ziua de azi ce inseamna o copilarie adevarata, printre albine si fluturi, pe pamantul rece in gradina din spatele casei unde e liniste si pace si toate grijile din lume au interzis in a patrunde in acest spatiu magic al sufletelor pure.