Asa cum sunt

M-am uitat peste cateva texte scrise aici…si uneori mi-e dor sa mai am timp sa le notez, sa astern toate sentimentele. Dar nu mai pot, am uitat cum sa scriu ce simt, am uitat cum e sa stai cateva ore linistit acasa si sa scrii. Zilele mele se duc atat de repede… una dupa alta, de parca ar alerga la maraton. Sunt clipe in care inca mai sper sa revin la copilarie, sa ma calmez, sa nu mai fac parte din agitatia asta contemporana, sa ma bucur de firul ierbii si de cantecul pasarelelor. Am alte lucruri de facut acum, bucuriile isi asteapta stanjenite randul intr-un colt al planurilor, uneori prind curaj si ies din scoica lor, asternandu-si maretia dar pentru foarte putin timp. Lucrurile sunt asa cum sunt intr-o tara unde nimeni nu mai are timp si toata lumea se plange de orice. Din intuneric insa, rasare o stea luminoasa care ne poarta pe scara visurilor si sperantelor ca intr-o zi vom avea timp din nou sa iubim, sa ne imbratisam, sa ne spunem lucruri frumoase. Multumesc pentru grija, in freamatul aglomeratiei din planurile mele, se strecoara si momente de fericire intensa, din cele pe care le-am asteptat o viata intreaga, cele care imi calmeaza spiritul si imi duc sufletul departe intr-o lume in care nu exista timp si nici agitatie. Pe aici, nu stiu cand mai trec….

Oz

O adiere racoroasa de vara mi-a batut prin par… briza marii isi varsa veselia deasupra fruntii pline de sudoare, soarele straluceste cald, mai cald ca in alti ani iar norii se retrag fricosi din calea seninatatii cerului albastru. Printre stropii valurilor si particulele de sare din compozitia marii, imi indes piciorusele in nisipul umed si las urme adanci de amintire pe plaja gandurilor noastre. Am cumparat un gram de noroc, ultima data cand am pasit pe aleile magazinului de vise si mi-a fost livrat abia acum, ce-i drept tocmai la tanc si cu dobanda. Zilele sunt mai roz decat erau pe vremuri si asta pentru ca am invatat cum sa fiu stapana propriei mele fericirii, cum sa accept mai usor persoane in viata mea si cum sa imi urmez visele. Nimic nu-i dificil cand iti doresti cu tot dinadinsul sa fii implinit si sa construiesti tot mai multe.  Asa ca legata frumos cu o panglica rosie ca focul, a venit vara asta pentru mine ca un cadou pe care il asteptam de o vreme buna de timp. Ma tem ca nu stiu sa scriu prea frumos despre fericire si simt ca ale mele cuvinte sunt prea usoare ca greutate, pentru ceea ce-as vrea sa creionez aici, insa invat… invat din parfumul florilor de miazazi si din lumina stelelor cazatoare din miazanoapte. Iar culorile, sentimentele, nuantele si parfumurile se impletesc intr-un mod magic atat cat sa te duca cu gandul la Tara lui Oz. Puteti sa pastrati pantofiorii rosii…. eu raman aici

A beautiful day

E primavara si ploua… o pereche de ochi ce privesc in departare printre picaturi, privesc spre cerul instelat, spre mare…  Privesc spre viitorul ce se apropie cu pasi mici dar repezi, atat cat sa te surprinda, sa te ia pe neasteptate. In racoarea noptii, printre sunetul valurilor ce se sparg la mal si muzica brizei ce bate dinspre apus, se intrepatrund doua fasii rosii de lumina, ultimul zambet al soarelui inainte de a se ascunde cu totul in mare. N-ai cum sa nu te inneci in calmul acela desavarsit, in linistea aceea ce n-o poti asculta in alta parte, n-ai cum sa nu te pierzi in culorile calde ale serii, imaginandu-ti ca undeva de partea cealalta a apei cineva se bucura sau suspina, cineva zambeste cu toate puterile spre soare si imbratiseaza aparitia lunii. Cineva care asteapta cu nerabdare dimineata, cand soarele se va aseza din nou pe locul sau maiestuos si va readuce bucurie in ochii copiilor. Pentru cineva, soarele isi arata puterea chiar si atunci cand ploua, niciun nor nu-i sta in cale daca vrea sa straluceasca. Pentru cineva, e cald in suflet chiar de afara-i racoare si cineva asculta cu atentie fiecare bataie de aripi a unui fluture in speranta ca in ea va auzi un gand bun de la cineva de departe. Mi-e dor… de mare, de apus, de rasarit, de caldura unei seri langa focul de pe plaja si de bratele ce inconjoara cu drag… pe cineva.

Un pic de culoare intr-o lume gri

Mi-e dor de o atingere umeda a unei picaturi de ploaie, de zgomotul unei frunze care cade pe pamant, mi-e dor de parfumul trandafirilor de mai,  de catifeaua petalelor lor, mi-e dor de sunetul unui acordeon pierdut pe strazile mici ale unui oras ca un labirint plin de stradute. Mi-e dor de vremurile ce-au apus, de soarele ce rasarea in parfumul zorilor, mereu , mereu cu aceeasi forta si stralucire inegalabila, mi-e dor de apusurile colorate in nuante pastel, de zumzaitul albinutelor de primavara, de cri-cri-ul greierilor la amiaza, mi-e dor de o atingere de liliac parfumat, de-o campie verde si deasa plina de animale ce zburda in voie sub soare. Cel mai mult mi-e dor de o poezie romantica de dragoste scrisa cu penita veche inmuiata in cerneala, de o seara calda sub umbra unui nuc batran. Mi-e dor sa povestesc, iubesc sa povestesc tot ce-am trait, toate culorile vesele ce le-am pictat in peisajele mele, despre versurile elegant ordonate in strofe pline de suflu cald de primavara. Mi-e dor sa am ce povesti, mi-e dor sa fiu fericita ca un copil mic ce alearga in jurul unei fantani si apoi cade in ea si stropeste peste tot in jur. Mi-e dor sa ma dau in leaganul prins de copac in curtea bunicilor mei, mi-e dor sa ma catar in corcodusi, sa fur struguri din via matusii, sa ingrijesc caii, sa mananc branzoaice calde proaspat scoase din cuptor, ca in copilarie. Mi-e dor de amintirile vechi, de repezeala cu care ma impiedicam de tot ce pica in calea mea, de cantecele pe care le inganam intr-o engleza de balta. Mi-e dor de sosetutele cu danteluta si de rochitele plisate, in carouri, de pantofiorii de lac, albi si de trusele de machiaj pe care le stricam pe papusi. Era atat de liniste, de curat si de cuminte, ca in povesti, si-mi doream atat sa fiu mare. Acum parca-as da chiar si un an din viata pentru inca o zi din acelea de demult, cand norii erau albi, pufosi si mergeau odata cu mine, cand ma uitam cu capul rasturnat la cer si norii aveau forme ciudate la fel ca floricelele de popcorn care uneori se transformau in caini, alteori in pisici, in functie de imaginatia mea. Amintindu-mi acum toate astea, ma strabate un fior de bucurie, de fericire plina de zambet si in acelasi timp un regret, pentru ca stiu ca nu va mai fi niciodata la fel. Adultii nu stiu sa se bucure ca un copil, undeva la mijloc intre copilarie si maturitate, se pierde ceva. Ca si cum o frantura din suflet ti-e ingropata undeva unde n-o poti regasi. Exista, bineinteles, noi si noi moduri de a fi fericit, dar comparativ cu lipsa grijilor de la 10 ani, viata unui adult nu poate fi niciodata la fel. Imi pare atat de rau ca exista tendinta, astazi, printre copii, de a nu se bucura de copilarie. Toti vor sa avanseze, sa fie MARI, nici nu stiu semnificatia cuvantului dar tot isi doresc sa atinga maturitatea, nedandu-si seama ca sar peste niste etape importante care nu se vor mai intoarce nicicand. E trist si totodata dezamagitor ca nu ii invata nimeni sa se bucure de lumea minunata a copilariei, mai tarziu vor mai vrea sa patrunda in ea, dar ea va fi inchisa pentru totdeauna. Mi-e dor de clinchetul clopotelului de la poarta casei si de serile in care povesteam istorii cu fantome in fata focului. Mi-e dor de povesti, de o copilarie ca in povesti.

Uneori cautam…

Uneori cautam cu atata disperare iubire incat o inlocuim cu o gramada de lucruri ce nu inseamna nimic, o cautam in oameni care nu au ce ne oferi, in prieteni care nu ne cunosc, in colegi care ne saluta politicos pe strada doar pentru ca asa trebuie. Cautam, cu inima deschisa, cu ochii mari si tristi, cu simturile ascutite pentru a detecta orice mica urma de sentiment, cautam dragoste in oameni nepotriviti. Uneori ajungem sa fim atat de dependenti de o farama de caldura incat ne deschidem in fata oricui e dispus sa asculte chiar daca dupa aceea va profita in propriul sau interes de cele spuse de noi. Cautam culorile curcubeului atunci cand ploua torential, cautam stralucirea stelelor pe cerul innorat, parfumul florilor iarna si cuvinte frumoase intr-un morman de praf si vise ratacite. Traim o dependenta serioasa de care nici macar nu incercam sa ne tratam, chiar de stim ca ne face mai mult rau decat ne-am putea imagina. Si intram si iesim din situatii si povesti la nesfarsit, cu acelasi sentiment de dorinta, de lipsa, de gol ce trebuie umplut. De fiecare data se termina prost pentru ca nu mai avem puterea de a discerne ce e bun de ce e rau, nu stim decat sa cautam, sa cautam intr-una pana gasim o ramasita de pasiune, de afectiune, de drag. Suntem victime ale propriilor sentimente  si niciodata nu ne invatam lectia, intr-un final razbim pentru a o lua de la capat cu alta poveste esuata de dragoste. Pentru noi exista doar speranta ca cineva acolo isi va indrepta privirea catre orizont si va reaseza curcubeul si stelele pe cer pentru a lumina traseul ce ar trebui sa-l urmam. Suntem jumatati de corp ce inca nu au reusit sa invete ce inseamna  a trai singure… Dar totusi traim cu bune cu rele, traim, undeva acolo in esenta noastra exista o samanta de putere care ne tine pe drum mai departe.

However long the night, the dawn will break.

Astazi

Intr-o seara de octombrie… afara ploua dar nu-i frig, e o racoare suportabila, in casa-i cald, matza se incolaceste fericita in bratele mele, muzica se aude in surdina…in aer pluteste veselie, un strop de fericire. Se pare ca pana la urma tot raul e spre bine, lucrurile au un mod de a se schimba in bine atunci cand nu esti atent. Am ramas cu doruri multe, ganduri cand frumoase cand mai putin frumoase, umbre din trecut ce salasluiesc prin prezent dar nu mai pot afecta si o tacere de catifea. Ce-ar fi viata daca n-ar fi doruri? Mi-e dor sa-mi fie dor, mi-e dor de secunda care a trecut, de minutele in care aud cuvinte frumoase si privesc zambete dulci. Se lasa linistea si afara ropoteste ploaia, uneori stau la fereastra ca o muza din povestile misterioase din trecut si privesc cu nostalgie dar si cu speranta, astazi insa ma cuprinde o emotie pentru un nou inceput, un inceput pentru care m-am pregatit din timp, un inceput cu sunete si parfumuri suave de dragoste. Astazi e o zi frumoasa! Pentru ca marcheaza o secunda de fericire, un minut de speranta si o ora de schimbare…

Pareri si schimbari

Uitandu-ma in urma realizez ca de-alungul unei vieti, oamenii ajung sa experimenteze diverse sentimente, sentimente de ura, dragoste, teama, speranta, dorinta, pasiune, nervozitate, durere. In timp ce majoritatea din ele sunt foarte usor de conceput si pe masura ce vin, la fel pleaca, durerea isi are un loc aparte in alcatuirea unei vieti. Suntem construiti dupa un tipar ce in timp a suferit ceva modificari, desenat de-o mana priceputa dar care a dat totusi  ocazia modelului de a-si crea trasaturile.  Adesea cei care sufera vreo trauma psihica, emotionala, sunt schimbati permanent, li se schimba modul de a gandi, de a simti, se schimba prioritatile in functie de gravitatea traumei suferite. Sentimentele au puterea sa faca asta, durerea, teama, au puterea sa schimbe total gandirea umana cat si comportamentul. De cate ori aud in jurul meu  remarci referitoare la un sentiment sau altul, venite de la persoane care nu au experimentat acel sentiment niciodata, ma cutremur gandindu-ma ca sunt atatia oameni care nu-si cunosc scopul in aceasta lume. Sunt atatia care judeca dintr-un punct neutru, judeca fara sa cunoasca si pun stigmate. Mi s-a spus de multe ori ca sunt intr-un fel sau altul, s-au emis pareri nefondate cu acel curaj pe care il au numai oamenii care se erijeaza in fiinte superioare.  Pentru mine nu conteaza ca sunt perceputa gresit de cateva persoane, pentru ca numarul celor care ma percep in adevaratul sens al firii mele e unul mic dar mult mai important. O analiza detaliata asupra propriei persoane ar scoate la iveala anumite trasaturi care influenteaza, dar intotdeauna e necesar sa gandim pe cine vrem sa influentam si cum  sa facem asta, numai daca suntem constienti ca ceea ce stim e suficient. Nu emite pareri si nu incerca sa schimbi un om doar pentru ca nu-ti place cum gandeste si pentru ca in impresiile tale, el ar trebui sa joace un anumit rol. Un om cu adevarat intelept va face tot posibilul sa-l inteleaga pe celalalt si sa gaseasca ceva bun in fiecare trasatura. Nu poti influenta pe cineva in a se schimba doar pentru ca ale tale conceptii despre viata sunt diferite de-ale sale si mai ales cand nu ai capacitatea de a o face. Caci multi viteji se arata dupa lupta, dar importanti sunt aceia ce nu cauta lupta in mod expres. Eu recunosc ceea ce sunt si admit ca toti trecem prin tot felul de lucruri dar am invatat sa nu emit pareri despre un om daca nu-l cunosc indeajuns de bine.

Sa iti urmezi viata dupa parerile altora nu este decat o sclavie  (Lawana Blackwell)

Inaintea lui Locke, marii filosofi au stabilit in mod cert ce este sufletul omului; dar pentru ca nu stiau nimic despre el, e destul de firesc ca ei sa fi avut cu totii pareri deosebite. – Voltaire

Is it really real?

Ma uit insistent la ecranul alb din fata mea si prin minte imi zboara o multime de ganduri, clipe ce le-am trait, simtit, judecat zilele acestea,  ce-au fost inca o cantitate de nisip varsat in clepsidra timpului. N-am absolut nicio intentie sa fac din viata mea o poveste nemuritoare cu printi si printese in rochii colorate din matase stralucitoare si pietre nestemate. Per ansamblu nu prea am ce povesti, dat fiind faptul ca nu prea ies din casa iar cand ies nu depasesc granitele acestui cartier “minunat”. Si ma simt atat de inutila, nefolositoare, batrana si obosita, ca si cum ar fi trecut peste mine un sir intreg de ani plini de experiente demne de un film cu mare succes la box office. Trec dintr-o stare intr-alta mai ceva ca un bolnav cu tulburari severe de personalitate,  am ajuns sa schimb atatea masti ca incep sa pierd esenta fiintei mele. Fac ce fac sa fie mai bine, daram ziduri, sparg cetati, impart ganduri, incalzesc suflete, ucid vise, cant o fericire nespusa si un ochi parca imi plange si altu-mi rade. Sunt o fiinta cu jumatate de zambet zamislit de cine stie ce creaturi nestiute care exista intr-un taram indepartat unde curge lapte si miere( de fapt nu, parca lapte si ciocolata suna mai bine ). As fi vrut sa fiu spontana, vesela si glumeata tot timpul, dar la mine parca imediat cum iese soarele trebuie sa urmeze putina furtuna ca altfel n-ar fi treaba treaba. Si uite asa imi port lanturile aurii ale gandurilor, ma comport de parca cerul se invarte in jurul meu si raman cu impresii demne de zero absolut ( care apropo cica  nu exista ). Cateodata nici nu mai stiu cine sunt, ma cuprinde o stare de confuzie sora cu necunostinta si incep sa creionez alta lume ce mi s-ar potrivi mai bine pentru ca mai apoi sa ajung sa arunc desenul si sa incep altul dependent de starea psihica respectiva. Azi vreau sa fiu zana, ieri eram o printesa salbatica dintr-o lume in care timpul putea fi schimbat si maine… maine oare ce-am sa mai fiu? Ma intreb adesea, daca mai sunt oameni care se simt ciudati intr-o lume normala sau normali intr-o lume ciudata? Incep sa vad cam care-s dezavantajele vietii de adult si nu e un sentiment prea placut, maine cred ca o sa mai incerc odata sa fug in lumea copilariei…

Am nevoie de o impunsatura de ac, de un sut maiestuos in fund, de o vorba inteleapta spusa la betie, de o aripa de inger sa nu-mi mai fie frig, de un cantec de liniste sa-mi potoleasca pasarelele ce-mi canta in cap, de o voiosie nemaipomenita imbracata in tristete, de un vis frumos de toamna, de o atingere calda de om, de-un gust dulce amarui de dragoste.

Why do you?

Ati observat ca oamenii cuplati au acel ” je ne sais quoi” ce vrea sa para superior celor singuri? Eu am vazut asta, in ochii unor buni prieteni, in ochii vecinilor, intotdeauna cei cuplati sunt mai sus pe scara sociala fiindca si-au gasit presupusele jumatati, pentru ca si-au ales sa impartaseasca un drum in viata impreuna. Ba chiar unii batrani te judeca daca esti singur la o anumita varsta, cum ca asta ar fi vai vreun lucru rau. Am observat impresia de superioritate in ochii celor ce formeaza un cuplu de multi ani, desi unora le merge atat de prost incat ei singuri s-ar expedia in tari pustii, totusi isi permit sa dea sfaturi despre ce inseamna o relatie si cum trebuie sa functioneze ea. Nu stiu despre voi, dar eu m-am saturat de ipocrizia asta… Sa fii singur e un semn de putere si de incredere, e semn ca te poti descurca fara sa ai nevoie de ajutor de la cineva care oricum la un moment dat te va rani. Nu zic ca viata in cuplu nu are si avantajele ei dar are si dezavantaje precum si cea a oamenilor necuplati. E simplu, sunt situatii diferite care trebuiesc tratate ca atare, nu judecate.  Si apoi, care-i domne problema ta daca sunt eu singur sau nu,? Multe cupluri isi baga nasucul in treaba altora, de parca ar fi datoria lor sa te cupleze cu primul venit ca deh… cum sa ramai fata singura in lumea asta plina de oameni rai. Ei uite ca se poate si se poate sa fie bine, sunt multe femei singure care nu se plang de asta, si nici nu se dau superioare nevestelor care spala rufe si gatesc… Hai sa fim rezonabili domnilor si sa nu dam cu bata in balta, crezandu-ne “simpatici” atunci cand nu suntem si hai sa ne abtinem sa ne bagam in treaba altora cand a noastra e destul de putreda mai ceva ca un mar stricat.

Toamna

In sfarsit… mirosul de toamna, frunzele aurii, uscate ce cad pe aleile pustii ale parcurilor, copacii devin goi, vantul ce bate prin parul negru si racoare ce umple inima unui om ce in sfarsit se simte in largul sau. Aici pe covorul de frunze rosiatice, plimbate de vant ici si colo, sunetul naturii se aude in fiecare scorbura din copacii seculari, pasarile zboara zgribulite de frig, spre orizonturi mai calde. E liniste, e pace, e un cantec ce se aude slab in departare, ce vorbeste despre dragoste si pasiuni nebanuite. E vremea mea, cand gandurile o iau razna printre  ramuri, cand visez la copilarie si la clipe romantice. E toamna mea, in orasul asta gri, in parcul copilariei mele printre leaganele vechi ce inca mai scartaie in avantul lor spre cer.  In curand ne vom plimba impreuna pe cararile viitorului nostru , cautand noi dovezi de amintiri si liniste, in curand vine toamna si aduce cu ea primele clipe de necunoscut…